În Evanghelia dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, Hristos are această frază esenţială: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17). Hristos este Fiul Unul Născut trimis de către Dumnezeu. Desigur, după cum spune toată Biblia, Dumnezeu este Cel care judecă tot pământul. Este mare tentaţia de a-I cere lui Dumnezeu să-i judece pe toţi cei ce lucrează la dezumanizarea fiinţei omeneşti: susţinători ai războiului, călăi al omului abia zămislit – căruia i se refuză calitatea de persoană umană, legislatori ai suicidului asistat, promotori ai confuziei sexelor... Cu toate acestea, Hristos Dumnezeu a ales să fie judecat, condamnat şi executat în locul răufăcătorilor. Dumnezeu iubeşte lumea şi fiecare făptură omenească.

Noi nu am fost instituiţi drept judecătorii şi cenzorii lumii acesteia. Ucenicilor lui Hristos şi mădularelor Lui prin credinţă şi Sfântul Botez le este spus „Nu judecaţi!” (Matei 7, 1). Ca să judeci, ar trebui deja să-ţi recunoşti propria nedreptate. Nu suntem nevinovaţi. Este a noastră mai înainte de toate pocăinţa, persoana disociindu-se de gândurile, cuvintele sau de faptele ei rele, renegându-le, recunoscându-le dinaintea Judecătorului a toate pentru ceea ce sunt. Dacă Singurul Nevinovat a vrut să fie judecat mai degrabă decât să judece – urcând pe Cruce – cu atât mai mult păcătoşii sunt chemaţi să respingă ispita de a-i judeca şi condamna pe alţii, oricare ar fi rătăcirile lor. Rostul lor este, de asemenea, de a fi părtaşi iubirii pe care Dumnezeu o are pentru lumea Lui şi de a mijloci pentru ea, pentru convertirea şi mântuirea ei.

Cu toate acestea, să te abţii de la judecată, adică să te pui în locul lui Dumnezeu, nu înseamnă o toleranţă universală. Sunt fapte de netolerat în lume... În greacă, a judeca poate însemna a condamna , dar şi a discerne, a evalua – ceea ce face Domnul în Sfânta Evanghelie şi ceea ce va face mai ales la a doua, slăvită şi înfricoşată Venire. Expresia „să nu judeci” trimite nu la acceptarea oarbă şi naivă a toate – cu conştiinţa împăcată –, ci la discernământul indispensabil al adevărului şi al falsului, al binelui şi al răului.

Acest fapt le revine ucenicilor lui Hristos, însă nu aduce după sine condamnarea nici a persoanelor, nici a comunităţii umane, care oricând se pot schimba prin iubire din dumnezeiasca voie. Cei mai mari păcătoşi – monştrii omenirii – au şi ei posibilitatea de a se pocăi şi de a-şi renega propria răutate. Aceştia Îl pot privi pe Cel care a urcat pe Cruce şi să conştientizeze că ei înşişi L-au răstignit. Sfinţii, urmându-I lui Hristos, judecă sau condamnă nu persoanele, ci faptele acestora. Precum Înaintemergătorul Sfântul Ioan Botezătorul, ei au harisma de a denunţa răul, imoralitatea, răutatea agresivă, mijlocind pentru ei şi pentru mântuirea lor. În orice caz, a Domnului este Judecata de Apoi.