„Dacă zicem că noi nu avem păcat, pe noi înşine ne amăgim şi adevărul nu este-ntru noi. Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea” (1 In 1, 8. 9). Atunci când ne căim, osândindu-ne cu hotărâre înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ne curăţim înăuntrul nostru. Astfel, atunci când mă mărturisesc, mă osândesc pe mine însumi de fiecare rău, pentru că nu există păcat în întreaga lume de care să nu mă fi făcut vinovat fie şi numai pentru o secundă. Cine poate fi sigur că a ajuns cu totul liber de puterea gândurilor pătimaşe? Şi dacă pentru o clipă am fost ţinut de un gând rău, unde e garanţia faptului că această clipă nu se va preface în veşnicie? De aceea, întrucât nu ne putem vedea pe noi înşine, trebuie să ne mărturisim riguros păcatele, ca nu cumva să le ducem cu noi după moarte.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 p. 92)