Stareţul Iosif îl povăţuia pe părintele Efrem în multe chipuri, îi arăta mai ales importanţa râvnei celei dintâi şi-i spunea că dacă monahul nu reuşeşte să o mărească, trebuie cu orice preţ să se nevoiască să nu i se micşoreze. „Monahul, îi spunea el, care vrea să sporească, trebuie să-şi facă în fiecare zi «socoteala», aşa cum negustorul la sfârşitul fiecărei zile socoteşte cât a câştigat şi cât a pierdut”. Astfel, trebuia în fiecare zi să-şi cerceteze purtarea, să vadă unde a sporit şi unde s-a poticnit şi să pună început de pocăinţă, ca să se îndrepte.

De asemenea, îi atrăgea atenţia şi-i spunea să ia aminte la râvna sa, pentru că micşorarea ei pricinuieşte acedie, care îl stri­veşte pe monah, şi de aceea îl sfătuia să citească din când în când Slujba tunderii în Marea Schimă. În felul acesta îşi aducea aminte de făgăduinţele pe care le făcuse înaintea lui Dumnezeu şi de îndatoririle sale. Însă folosul cel mai mare i-l pricinuia părintelui Efrem vederea chipului Stareţului şi pilda sa.

Odată părintele Efrem a fost cuprins de un puternic război trupesc. S-a întins să doarmă, dar războiul trupului nu slăbea deloc. A început atunci să rostească Rugăciunea lui Iisus cu multă ardoare. Peste puţin timp a adormit şi a avut o vedenie.

A văzut că înaintea porţii se afla un demon - aşa cum îl descriu Părinţii, cu coarne şi cu aripi negre - care râdea. Nu putea însă să se apropie de chilia sa şi să intre. După ce s-a trezit, a mers să-i povestească aceasta Stareţului, care i-a zis:

- Vezi, fiul meu, că rugăciunea îl ţine afară, la poartă, şi nu poate să se apropie de tine?

(Arhimandrit Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 171-172)