Sfântul Apostol Pavel spune undeva: „Toate sunt curate pentru cei curați, dar pentru cei întinați nimic nu este curat” (Tit 1, 15). Când ai ajuns o dată la o privire sfântă, la o privire curată, poți să te uiți; dacă te uiți la lumea aceasta cu ochii lui Dumnezeu, vezi binele, dar dacă te uiți cu ochi pătimași și cu ochi păcătoși, vezi și ce n-ar trebui să vezi. Iar acum poți vedea și anumite lucruri rele, care ți se arată anume parcă; parcă sunt oameni făcuți anume ca să-ți arate niște lucruri pe care n-ar trebui să le vezi și pe care nici nu le-ai vedea, dacă oamenii ar ști cum să se îmbrace, dacă femeile ar ști ce ținută să aibă. Bineînțeles că cineva care trăiește într-un oraș, nu poate să fie foarte retras, dar poate totuși să-și ferească privirea de lucrurile negative; și trebuie, cât poate, să facă asta.

Se zice în Pateric că un părinte dintr-o mănăstire sau dintr-o pustie a fost chemat de arhiepiscopul din eparhia respectivă și s-a dus la el. Când s-a întors, l-au întrebat frații ce-a văzut pe unde-a umblat. Și zice el: „Fraților, iertați-mă, dar să știți că eu n-am văzut decât fața arhiepiscopului. Celelalte nu le-am văzut”. Și-atunci ei, așa ironic, au zis: „Da’ ce, Avvo, nu cumva s-a scufundat lumea?”. Și el a zis: „Nu s-a scufundat lumea, dar eu nu mi-am lăsat ochii să umble încoace și încolo. Am privit în jos, mi-am văzut de cale, m-am dus la arhiepiscop, l-am văzut, și iarăși, ca și când s-ar fi scufundat lumea, m-am întors”. Acuma, bineînțeles că n-a fost ca și când s-ar fi scufundat lumea, că doar călugărul a trebuit să vadă pe unde umblă. Dar, în orice caz, nu a avut împrăștiere, cum caută mulți dintre oamenii din vremea de astăzi, când își înmulțesc impresiile negative și nu se mai gândesc la Dumnezeu, ci se gândesc la lucrurile pe care le văd, doar așa, ca să-și ocupe cumva mintea, ca să-și ocupe cumva sufletul. Apoi, de așa ceva cei de demult nu știau și nici nu voiau să știe!

(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem să devenim buni, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, p. 48)