Comuniunea cu Dumnezeu

În acest punct încep să aud în mintea mea – vă aduceți aminte de surdo-mutul din Evanghelie – cele dintâi bătăi din aripi ale îngerilor. Îngerii vin ca la Daniel, ca la cei trei tineri, ca la Tobit, ca la toți sfinții. Atunci înțeleg mai mult că Dumnezeu a devenit Tatăl meu și mă recunoaște drept fiu al Lui. Eu mai înainte Îl recunoscusem ca Tată al meu și El mă recunoaște și pe mine acum drept fiu al Lui. Am așadar o conversație cu Tatăl meu.

În acest punct, frații mei, avem ultimul stadiu al ipostasului nostru omenesc: comuniunea noastră cu sfinții, pe care o simțim la ceasul rugăciunii. Nu există rugăciune în singurătate, cum spuneam, ci numai rugăciune în Duh și adevăr. Omul care se roagă astfel, omul care comunică în Duh și în adevăr cu Dumnezeu, dobândește o mare sensibilitate, o mare subțirime – un om grosolan oricum nu se roagă niciodată Lui – care îl face să nu vrea să întristeze pe nimeni. Dacă va întrista pe vreun om, dacă va supăra pe cineva, dacă va uita pe cineva, simte imediat că aleargă în zadar, că era mincinoasă pornirea și urcușul lui.

Cel care înaintează cu adevărat luptă să fie desăvârșit unit cu toți oamenii, pentru aceea și simte înlăuntrul lui un tremur pentru mântuirea întregului neam omenesc, o tânjire de a iubi și de a îmbrățișa tot ceea ce există, chiar și viermii, macii sau crinii. Vrea să se înfățișeze la Dumnezeu împreună cu toți. Nu îndrăznește să fie singur.

Vrea să se izoleze și să rămână el singur cu Dumnezeu, dar „deși despărțit de toți, să fie unit cu toți”[1]. Îi cuprinde pe toți în el însuși, îi îmbrățișează pe toți și descoperă că dragostea nu este ceva care iese din inima lui, ci – hai să o spunem omenește – din inima lui Dumnezeu și pătrunde în mintea lui, în inima lui, și de acolo se revarsă către celălalt, ca să se înalțe iarăși la Dumnezeu.

Când ajunge și la acest stadiu și va simți unirea lui, comuniunea cu El și îmbrățișarea Lui și înfrățirea lui cu toți oamenii, atunci mai mult îi dăruiește Dumnezeu comuniunea în simțire. Acesta înseamnă că deja se simte unit cu Dumnezeu. Mai înainte vorbise cu Dumnezeu, acum Îl aude. Vă amintiți că spuneam: descoperă că vorbește cu El ca un copil cu tatăl lui. Discută cu Dumnezeu. Mai înainte îi dezlegase limba, acum i se deschid urechile și ascultă. Înțelege că a vorbit cu Dumnezeu și îi răspunde. Acum ascultă.

Din acest motiv spun părinții să ne îndemnăm mintea la simțirea rugăciunii și nu doar simplu la auzirea ei. Să simțim pe Dumnezeu cu toate simțirile noastre cu tot zumzăitul existenței noastre și cu toată deplinătatea vieții noastre. Să iasă dinlăuntrul nostru apa făgăduită de Dumnezeu, râurile acelea de apă vie[2] la care se referă Scriptura. Atunci înțeleg ce înseamnă „ești teolog”[3]. Atunci devin teolog, adică Îl descopăr și Îl cunosc pe Dumnezeu. Atunci îmi vorbește Dumnezeu – Theologos – atunci îmi vorbește Cuvântul și dobândesc nematerialnica cunoștință a lui Dumnezeu. Atunci se deschid ochii mei, devin ieșiri din sine ale cerului, fără ca duhul meu să iasă din mine. Atunci cunosc că viața mea este viață adevărată.

Atunci, frații mei, avem așa numitele încredințări[4] de la Dumnezeu. Ceea ce voiesc, Dumnezeu îmi încredințează. Ce înseamnă că am încredințarea lui Dumnezeu? Mai întâi, am înțeles că m-am umplut de Dumnezeu. Știu că sunt plin de Dumnezeu, m-am umplut de Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt plin încă și de căutarea unei prezențe mai profunde a lui Dumnezeu. Prin urmare, încredințarea este o umplere care provine dintr-o căutare mai adâncă și o așteptare a lui Dumnezeu. Această încredințare sfârșește într-un suspin nevăzut.   

(Arhimandritul Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[1] Sfântul Nil Ascetul, Cuvânt despre rugăciune, 124, Filocalia greacă, vol. 1, p. 187.

[2] Ioan 7, 38.

[3] Sf. Nil Ascetul, Ibidem, 61, p. 182.

[4] joc de cuvinte intraductibil. Tot fragmentul care urmează se construiește pe o etimologie populară a cuvântului πληροφορία, cuvânt compus din adjectivul πληρήςși verbul φοράω. Cuvântul înseamnă în greaca veche, încredințare, certitudine, deplină asigurare, prin etimologie populară care combină cele două sensuri ale elementelor componente, πληρής, plin, deplin, sătul, satisfăcut, și verbul φοράω, a purta a duce, cuvântul ajunge să aibă și acest sens de a se face plin, a se sătura, a se umple, poate chiar a satisface, ceea ce îi permite autorului un joc de cuvinte cu verbul πληρόω, care are sensul propriu de a umple, când spune că s-a umplut de Dumnezeu. În neogreacă, termenul πληροφορία înseamnă doar informație.