Educația religioasă trebuie să presupună creștere. Creșterea înseamnă schimbare. Creștem din ceva ce suntem în ceva ce nu suntem și totuși continuăm să fim aceeași persoană. Creșterea este un proces care are loc în interiorul individului: el sporește în înțelegere, în putere, în inteligență, în simțire. Când nu mai există creștere, atunci se stagnează.

Cea mai des utilizată metodă de învățare folosită de Iisus este cea a parabolelor, de exemplu, un „limbaj meșteșugit”, în care o imagine familiară a vieții de zi cu zi este introdusă pentru ca ascultătorii să descopere și să perceapă un adevăr mai profund. Învățarea prin parabole presupune un efort de imaginație și de înțelegere din partea celui care ascultă. El trebuie să descopere de unul singur semnificația imaginii.

Un alt aspect al învățăturii predate de Iisus Hristos este faptul că El abordează fiecare persoană la propriul ei nivel de dezvoltare. Iisus nu Se revelează pe Sine pe deplin încă de la început și Evangheliile menționează de câteva ori faptul că „ei nu L-au înțeles”. Și nici nu Se revelează pe Sine în același mod fiecăruia dintre ascultătorii Săi.

În cadrul unei familii, educația creștină nu înseamnă doar conformarea copilului la standardele familiei într-un mod pasiv, static. Ea implică recunoașterea schimbării constante ce decurge în viața copilului: schimbarea percepției asupra iubirii, asupra unității, supunerii, bucuriei și tristeții.

Una dintre cele mai dificile datorii ale părinților este aceea de a renunța să-și mai privească copilul ca pe un bebeluș, de a-i recunoaște schimbările în ceea ce privește gusturile lui. Ocazii de mare bucurie, cum ar fi petrecerile de ziua de naștere, picnicurile sau excursiile cu cortul, ar putea să-și piardă brusc atractivitatea pentru un tânăr. Cel mai dificil aspect îl reprezintă renunțarea la aura de omnipotență sau omnisciență cu care copilul își înzestrează părinții. Dar, dacă copilul nu crește și nu se schimbă, dacă propria percepție a rolului său în cadrul familiei și a relațiilor cu ceilalți nu se modifică, atunci dezvoltarea sa este periclitată.

(Sophie Koulomzin, Biserica și copiii noștri, traducere de Doina Rogoti, Editura Sophia, București, 2010, pp. 51-52)

Îți mai recomandăm și: Cum pregătim copiii pentru a ține piept greutăților vieții

Repararea relaţiei cu adolescentul în opt paşi