Episcopul Antonie Bloom zice că „pocăința constă exact în a măsura distanța între ceea ce Domnul a voit pentru noi și ceea ce noi am realizat prin ceea ne-a fost dat și prin ceea ce am reușit, pornind de la acest dat, să împlinim sau să dobândim”. Va trebui cândva să ne luăm în serios sinele nostru. Viața nu este o joacă. Nu putem neîncetat să ne batem joc de inima noastră, să o lăsăm neluminată și nemângâiată. Inima noastră este vie atâta timp cât iubește și nu cât bate.

Cultivarea inimii nu înseamnă lenevire, inactivitate, însingurare și tăcere. Dimpotrivă, poate cineva să acționeze creator, să sape înlăuntrul său și să-i salute pe toți cei pe care îi întâlnește în drumul său. Un creștin adevărat va trebui să fie o lumină nestinsă. O lumină care nu va orbi, ci va crea întrebarea: „Ce are, cu adevărat, omul acesta asupra lui? Care este acel lucru care îl deosebește de ceilalți? Ce calitate îl împodobește? Ce har, bucurie și podoabă?” Astfel va vorbi creștinul, fără să vorbească. Va vorbi prin trăirea lui. Va învăța prin exemplul lui. Propovăduirea lui va fi calitatea, răbdarea, smerenia. Am obosit de atâtea cuvinte. Vorba multă, sărăcia omului. Am tânjit cu neliniște după exemplul cel viu.

Creștinismul nostru astăzi este croit după măsurile noastre, după interesul nostru - „nu prea multe, nu cumva să pătimim ceva”. Primii creștini propovăduiau cu modul lor de viață. „Vedeți ce dragoste au între ei creștinii?”, zicea lumea. Astăzi această dragoste aleasă și minunată lipsește uneori chiar și din biserică. Suntem alături în ceea ce privește locurile în biserică și liniștiți, dar nu suntem o singură inimă, și acest lucru are drept consecință că nu suntem la înălțime întotdeauna și nu simțim harul mistuitor al Duhului. Dragostea noastră este o socoteală zgârcită, interesată, după îndelungă meditare.

Prin ce diferă creștinii noștri de ceilalți oameni, când și ei se supără, se mânie, se ceartă, bârfesc, pizmuiesc, se înfurie și osândesc? Ba încă și mai mult, acești creștini ai noștri se tem foarte tare de greutăți, de sărăcie, de boală, de moarte. Lăcomia, bogăția, traiul bun, confortul nu lipsesc din viața credincioșilor de astăzi. Cum, așadar, iubiții mei, să mai și spunem că suntem creștini, când Evanghelia lui Hristos o primim pe sărite? Cine dintre noi moare pentru dragostea prietenului lui? Hristos a murit pentru noi care L-am dușmănit. Va trebui cândva să fim în sfârșit mișcați de această nemărginită dragoste dumnezeiască. Potrivit Sfântului Evanghelist Ioan, mai mare dragoste decât cea a lui Hristos, să Se jertfească pe Sine pentru prietenii Săi, nu există.

Lumea a obosit de atâtea cuvinte. Suntem chemați să devenim propovăduitori tăcuți. Să vorbească viața noastră.  Viața noastră curată va deveni temei pentru ierapostolie. Prin noi să-L cunoască cineva pe Hristos, inspirat de viața noastră liniștită și frumoasă. Milostenia nu este numai să dai bani unui sărac. Milostenie este și un gând bun și o rugăciune, și un cuvânt, și o încurajare din exemplul nostru. „Suntem chemați să dobândim o inimă milostivă”, zice neîncetat Sfântul Isaac Sirul. Cel nemilostiv, cel fără inimă, cel neîndurat nu va vedea fața lui Dumnezeu. Dragostea inimii noastre ne va învrednici să ne întâlnim cu izvorul dragostei, Hristos. Dragostea ne va judeca dacă ne-am șlefuit inima noastră de piatră, dacă am înmuiat-o cu dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. 

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)