Anul Centenar ne îndeamnă să descoperim valențe neștiute, chiar nebănuite ale multor români care, în felul lor, au slujit idealul național al unității și Unirii. Dintre ei face parte și romancierul Mihail Sadoveanu care, pe 19 octombrie 1961, își începea drumul către Veșnicie. Fire taciturnă, boemă, foarte puțini ni l-am putea imagina în ipostaza de soldat înrolat pe front.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Sadoveanu, tânăr literat de 32 de ani, se află concentrat cu regimentul „16 Războieni”, întâi la Piatra Neamț, unde duce o viață de cazarmă cu marșuri și instrucție. Trăise deja experiența tranșeelor, participând la primul război balcanic 1912-1913, în Bulgaria, dramaticele momente imortalizându-le mai târziu în volumul 44 zile în Bulgaria. La începutul anului 1916 ajunge la Ciumulești și Movileni, în apropiere de Pașcanii copilăriei; aici devine comandant al Companiei a III-a, participând efectiv la lupte pe front. Amintirea despre soldații din subordine este emoționantă: „erau fantastici oamenii mei, cu căciulile negre de campanie pe cap și cu opincile umplute cu paie în picioare”. În octombrie 1916, Sadoveanu este chemat la București spre a pune bazele unei publicații dedicate confraților de pe front, Gazeta ostașilor. În aceeași trudă gazetărească menită să îmbărbăteze spiritual și moral zecile de mii de români din tranșee s-a înscris şi înființarea ziarului România, organ al apărării naționale, apărut sub îndrumarea Marelui Cartier General. Timp de peste un an, Sadoveanu a publicat aici aproape zilnic. Minuțios corespondent de război, a redat ca nimeni altul încleștările armelor și șuierul morții acelor amărâte zile în cronici sau scurte povestiri evocatoare, ulterior adunându-le în volumul File însângerate. Prima conflagrație mondială l-a inspirat și în volumele Strada Lăpușneanu, Frunze-n furtună și Morminte.

Spre deosebire de alți scriitori de război, care vedeau în „ospățul morții” doar mizerie, lașitate, foame, frig, Sadoveanu îşi populează cărțile cu mulți eroi, îndeosebi din tagma țăranilor, dar și cu intelectuali care-și asumau sacrificiul spre binele neamului lor. De exemplu, în Strada Lăpușneanu întâlnim numeroşi oșteni: colonelul Chelariu, căpitanul Berceanu, colonelul Vidrașcu, locotenentul Adrian Plopeanul, cel din urmă fiind chiar eroul principal al cărții. Autorul surprinde nu doar aspectul dramatic al morții ce seceră viețile atâtor confrați, ci vede dincolo de aceste sacrificii o realitate mai profundă: dragostea de glie, însoţită de spiritul de jertfă. Dintre personaje se distinge în chip deosebit un țăran, Avram Roșca, om simplu, plin de alese virtuți având, peste toate, un admirabil simț patriotic: „…dacă mă cheamă țara, trebuie să vin, căci dacă o oștire străină tăbărăște peste noi, trebuie să mergem la război, altfel nu avem nici un dram de onoare”.

Un alt soldat, Petrea Neguț, moare cu ochii către Cer, lovit de ucigașele gloanțe. În clipele agoniei Îl vede pe Mântuitorul Hristos, Care îi primește jertfa pentru pământul ce l-a hrănit pe el, pe familia lui, dar și pe strămoșii așezați sub brazda țării.

În volumul Morminte, Sadoveanu ne propune un alt personaj, la fel de interesant. Este vorba de generalul Orațiu Demetrian; după ce cade rănit într-un accident moare, nu înainte de a-şi încredința testamentul unuia dintre ginerii săi. Spre marea surprindere a familiei, opisul cuprindea, de fapt, o scurtă istorisire a neamului românesc, încheiată cu mărturii impresionante despre Războiul de Întregire la care participase. Defunctul luptător relata întâlnirea cu oameni simpli, dar plini de patriotism, dând chiar un exemplu: Grigore Priceputu, un țăran ce rezuma în ființa lui spiritualitatea și cumsecădenia poporului român. Cugetările plugarului l-au mișcat atât de mult pe general, încât l-a menționat în testamentul său; se cuvine să înțelegem din aceasta că pe front nu mai contau proveniența, averea, formarea intelectuală, ci toți alcătuiau o familie, familia cea mare, chemată să-şi apere casa, România. Gheorghe Priceputu dovedește o altă mare calitate, pe lângă curajul de a-și face din trupul său platoșă: o ancestrală înțelepciune. Chiar numele de familie ales de scriitor ne sugerează că eroul posedă capacitatea de a surprinde realități existențiale și istorice de o mare complexitate, chiar dacă le expune într-un limbaj simplu. Elocvent se dovedește episodul în care el „scanează” măruntaiele pământului cu un „aparat” atipic: o bucată de lemn dintr-o esență rară, capabil să descopere „pământul viu”, adică „pământul în care n-a săpat niciodată mână de om”, convins că nu se cade să tulburăm „tihna morților”. În cercetarea sa, Priceputu constată că respectivul fel de pământ se găseşte din ce în ce mai rar, deoarece peste tot există morți și morminte. Asta îl face să cugete așa: „La noi în țară Dumnezeu a binevoit să crească de toate; iar în alte părți pe lume trăiesc seminții leșinate. Cum adulmecă lupul stânele de oi, așa adulmecă acele seminții către noi. De aceea n-au avut nici bătrânii liniște, de aceea nici noi nu avem”. Este impresionantă capacitatea pălmașului de a concentra în câteva vorbe o istorie bimilenară a nației române în lupta ei pentru unire: „Primăverile acestui neam au fost scurte, dar iernile lungi. Așa e rânduiala văzduhului Daciei, așa a fost rânduiala istoriei sale. Soare și vifor; bucurie scurtă, suflet schimbător. Holde bogate, grindină năprasnică, credință în Dumnezeul vieții, cunoaștere a nestatornicie materiale. În aceste veacuri le-a fost dat românilor ca uneori să biruiască, dar de multe ori sângele lor n-a avut răscumpărare. Din înfrângeri și suferință a ieșit izbăvirea acestui neam”.

În volumul File însângerate, Sadoveanu descrie zguduitoarele lupte de la Dobrița, Lelești, Rasovița și Ursăței, toate din Gorj. Autorul îngrămădește în paginile cărții mulțime de soldați, în mare parte proveniți dintre țărani, care impresionează prin eroismul și curajul lor. Literatorul conchide că țăranul român împlinește două mari fapte patriotice: „ne dă pâine și ne apără glia cu arma în mână”. Țăranul român e stăpân pe pământ, căci l-a apărat cu dragoste și cu prețul propriei sale existențe.

În povestirile Bătălia de Mărăști, Bătălia de la Mărășești, soldații români biruiesc teama morții, împăcați la gândul că măcar urmașii lor vor trăi liberi și uniți. Frica iminentului sfârșit se metamorfozează în neclintire, în arzătoarea dorință de biruință, chiar dacă prețul va fi viața.

Concluzionând, bogata operă sadoveniană dedicată primei conflagrații mondiale s-a născut din propriile sale trăiri pe câmpul de luptă, fie cu arma în mână, fie cu cealaltă „armă” mobilizatoare: nemincinosul condei al temerarului corespondent de război. Prin cugetările și graiul personajelor din volumele amintite, bravi oșteni, camarazi de tranșee, cazărmi și împovărătoare concentrări, Mihail Sadoveanu își expune propriile convingeri: sacrificiul pentru unitatea neamului, pentru pământul românesc, pentru apărarea valorilor spirituale și culturale reprezintă jertfa supremă, materializarea datoriei de onoare a fiecărui român zămislit pe aceste meleaguri.

Așadar, scrierile marelui romancier dedicate Războiului de Întregire, precum și jertfa zecilor de mii de români pieriți în teatrele de luptă pentru idealul sfânt al unității și Unirii se constituie într-un vibrant glas ce ne descoperă gloria generațiilor trecute. Să-l lăsăm, deci, să sondeze abisurile conștiinței fiecăruia dintre noi şi să ne cheme, pe cei de astăzi, dar și viitorimea nației române, la slujirea aceluiași ideal sfânt: Unirea și unitatea.