Săptămâna Mare pe timp de Covid-19: „Îngropat” cu Hristos în sacul de dormit

Sunt hotărât de mult timp: traversez strada, intru în casa parohială pe sub drapelul bizantin de deasupra ușii și anunț din prima că noaptea asta voi dormi în biserică, lângă Epitaf. Noaptea asta voi dormi cu Domnul în mormânt. Preoteasa încremenește cu o lingură în mână, încearcă să-mi bage mințile în cap, dar îmi vede ochii și se arde în ei. Și înțelege. Mihai oftează lung, se întoarce spre Roxana, care e perplexă, și-i zice „ca să știi în ce familie te-ai băgat!” Ce-o fi în sufletul fetei ăsteia, nu știu. Nu știu nici ce e în inima mea.

Intru în Cea Mai Frumoasă Biserică Din Lume După Hagia Sofia (n.r. biserica Parohiei Ortodoxe din Lușca - Bistrița) cu inima jumătate cioburi, jumătate cer. Scot cheile din buzunar și vreau să mă închid pe interior. Mi-a intrat, zilele trecute, un creștin, în timpul unei liturghii. L-am alungat. L-am scos afară din biserică, cum alungi un câine strecurat pe sub gard. M-a privit lung, lung, s-a întors pe călcâie, s-a închinat cuminte și-a plecat acasă. Eu m-am repezit în altar și-am plâns cu fața îngropată într-un prosop. De atunci, în fiecare dimineață, după ce mă spăl pe dinți, îmi verific limba. Să văd de unde începe să mi se usuce. Mă trezesc noaptea și mă aud alungându-l din biserică. Toate celelalte păcate ale vieții mele, deloc puține, pălesc pe lângă ăsta. Am devenit „al drakku”, în cel mai propriu mod.

Cântărețul Nicolae are cărțile deschise și nu mi se uită în ochi. Nici unul dintre noi nu mai suntem noi. Ne căutăm un ritm, ca într-o lume străină, ne agățăm de cărțile alea vechi, căutând un sens, un vector, într-o biserică goală, rece și înaltă.

Miroase a tămâie proaspătă, de trandafiri călcați în picioare. Prima Evanghelie, de la Ioan citire, a tristeții. N-o mai cânt, de la jumătate, o recit, ca și cum aș citi o poveste unui copil pregătit să viseze frumos. Domnul îi spune lui Petru că se va lepăda de trei ori de El, și-mi răsare în minte chipul creștinului pe care l-am dat afară din biserică. Mai trebuie să-l vând de două ori.

Cumva, nu știu cum, terminăm. N-a mai rămas mare lucru din mine. Sunt o structură organică pe care stă agățată o reverendă. Care răsuflă corect și sportiv într-o mare de jale, fără valuri și fără răsărit de soare. Hristos e mort, așezat în peșteră, mormântul e pecetluit, clopotele au încremenit, Nicolae mă salută vag din mână și pleacă mestecând psalmul 50, ca pe o gumă de mestecat cu parfum de paradis. E și el plin de păcate și plin de încăpățânare, agățat de poala lui Dumnezeu ca un copil de sânul mă-sii. E bătrân deja și-l simt că îl apasă un gând. Un anume gând. N-are salariu. Nici eu nu mai am. Suntem ca Pavel, stăm sub un cort înstelat și sperăm.

Rămân singur în biserică, în Cea Mai Frumoasă... Denia s-a scurs, a rămas în urma ei mirosul de tămâie, ca o brutărie care miroase a coptură, a colaci și-a prescură. Mă învârt prin biserică aiurea, cu sferturi de gesturi, oare ce doream să fac? Ah, da. Să curăț Epitaful.

Epitaful e icoana lui Hristos așezat în mormânt. Îl desfac cu mișcări voluntare, ca atunci când fac noduri pe coarda din peșteră; cățărarea și mântuirea nu funcționează cu ezitări. Palmele mele se plimbă pe epitaf, degetele pipăie trupul Domnului, căutând firimiturile unei liturghii inexistente, și-mi dau deodată seama că fac confuzie între epitaf și antimis, între Hristos pus în mormânt și Hristos împărțit în liturghie; și stau un timp agățat de gândul ăsta, mirându-mă cât de corect e, de fapt. Orice peșteră e lumină, orice mormânt este Înviere, orice moarte este viață.

Sunt hotărât de mult timp: traversez strada, intru în casa parohială pe sub drapelul bizantin de deasupra ușii și anunț din prima că noaptea asta voi dormi în biserică, lângă Epitaf. Noaptea asta voi dormi cu Domnul în mormânt. Preoteasa încremenește cu o lingură în mână, încearcă să-mi bage mințile în cap, dar îmi vede ochii și se arde în ei. Și înțelege. Mihai oftează lung, se întoarce spre Roxana, care e perplexă, și-i zice „ca să știi în ce familie te-ai băgat!” Ce-o fi în sufletul fetei ăsteia, nu știu. Nu știu nici ce e în inima mea.

Îmi întind sacul de dormit pe mocheta nouă, deasupra vulturului paleolog de pe traversă, la picioarele lui Hristos întins pe masă. Lanterna frontală de peșteră alături. Pe cap, un prosop. După atâția ani de dormit sub pământ, pe maluri de mări transparente și prin vârfuri colțoase de munți, știu că nimic nu te protejează mai bine, noaptea, ca un prosop sub care-ți învârți capul, visurile și coșmarurile. Nici o căciuliță nu e la fel de eficientă. Și în timp ce netezesc prosopul, realizez că e imaginea procovățului care i se pune preotului mort pe față, în sicriu.

Sting luminile din Cea Mai Frumoasă Biserică Din Lume După Hagia Sofia; doar candela de pe Sfânta Masă pâlpâie, ca o zi care se stinge. Mă rog un timp, în genunchi, cu fruntea apăsată pe epitaf, silabisind rugăciunile din carte, la lumina unei lumânări care pârâie, umedă și pusă pe sminteală. Sunt cel mai prost rugător din lume. Nu plutesc, cuvintele mele sunt niște plăcinte vechi și reci, uitate pe o policioară, mucegăite și respingătoare. Vocea mea e ca sfârâitul unei cafele date în foc, ezitantă, slabă și străvezie. Mi-ar fi plăcut să am o voce gravă, copleșitoare, seducătoare, care să năvălească peste tine, să te răpească și să te ducă drept în brațele lui Dumnezeu. În schimb am primit asta, ce-am zis. De multe ori îmi văd credincioșii alergând, chinuindu-se, sărind să ajungă la cuvintele mele. Vai de capul meu.

Mi-ar fi plăcut să nu dorm deloc, noaptea asta. Să priveghez, ca la mănăstiri, cu lumânarea de ceară arzându-mi degetele și cu ochii în psaltirea veche și scorțoasă. Să fiu stâlp de lumină, să mă rog așa de fierbinte încât să simt podeaua cum coboară sub mine și cerul cum se așterne pe umerii mei. Sau măcar lacrimi să am, măcar. În loc de asta, închid cărțile ușor, să nu facă zgomot, să nu-L trezesc pe Hristos din somn; nu încă. Mai e un timp de tristețe și de tăcere, mai e. Închid fermoarul sacului de dormit și mă ghemuiesc pe podea, la picioarele Domnului, ca soldații romani care L-au răstignit, i-au jucat cămașa la zaruri, L-au aruncat în peșteră și pe urmă s-au întins să tragă un pui de somn, în așteptarea a ceea ce e de neconceput, de necrezut: Învierea. Sunt ca ei, la fel de pustiu și de departe, la fel de nesimțit. Dorm în post, ca un ticălos ce sunt. Un nemernic plin de găuri care visează cerul și Învierea prin care se intră în cer; învierea e gura peșterii, icnești cu casca în cap, agățat în hamuri, scoți lonja din amaraj, agăți blocatorul de capul de puț și-ți strecori corpul la suprafață, ieșind din peșteră la lumină, ca dintr-un somn la trezvie, ca dintr-o noapte la zi.

Și chiar înainte să dorm, ultimul gând: „niciodată nu o să-L mai las singur pe Hristos în mormânt, niciodată. Că dacă dorm cu El în mormânt, și El va dormi cu mine în mormântul meu, când va fi. Când va fi”.

Ora 12, adaggio: intru în casă, și Mihai îmi spune „te-am visat, tată, te-am visat dormind în biserică, pe jos. Nu erai singur. Era plin de oameni care dormeau cu tine, pe jos...”.

De la același autor

Ultimele din categorie