Născut în Franța la începutul veacului trecut (la 16 aprilie 1926), părintele arhimandrit Placide Deseille pleca la Domnul în urmă cu șapte ani, în ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Botezătorul, cel pe care îl numea „prietenul prin excelență al Mirelui și mijlocitorul nostru privilegiat pe lângă El”[1]. De șapte ani ne veghează așadar din Împărăția cerurilor, mijlocind pentru noi toți, cei care l-am cunoscut mai îndeaproape sau mai de departe, prin lectura cărților sale. Blândul și smeritul avvă francez s-a mutat la Domnul pe Care L-a iubit mai presus de toate și Căruia I-a încredințat toată viața și ființa, lăsându-ne moștenire cărțile și predicile sale, conferințele și sinaxele, cele două mănăstiri ctitorite în Vercors și în departamentul Gard din Franța, traducerile din Sfinții Părinți și toate rugăciunile și slujbele Bisericii în limba franceză.

„Într-adevăr, într-o perioadă în care mă aflam în căutarea Ortodoxiei, în România am descoperit pentru prima dată un popor ortodox şi o Biserică care, în ciuda unei persecuţii dintre cele mai crude, nu au încetat să păstreze vie, prin sângele mucenicilor şi jertfelnicia a numeroşi mărturisitori, credinţa în Hristos. Chipurile şi cuvintele Părinţilor Cleopa, Petroniu, Teofil, Sofian, Benedict, Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii mi-au rămas întipărite în inimă pentru totdeauna.”

Ne aducem aminte acum, la șapte ani de la despărțirea trupească, de sub vremurile istoriei, de toată dragostea pe care a nutrit-o față de noi, românii, de evlavia și de credința noastră statornică, de Biserica lui Dumnezeu din hotarele țării noastre sau de peste hotare, ce cuprinde o diasporă tot mai numeroasă în Apus și constant prezentă în Franța în ultimele decenii. Ne aducem aminte de prietenia care l-a legat de marii noștri părinți duhovnicești de la mijlocul veacului trecut, mulți dintre ei propuși recent spre canonizare de Sfântul Sinod al Bisericii noastre. Despre credința lor mărturisitoare și jertfelnică și despre legătura deosebită cu țara noastră ortodoxă, părintele arhimandrit a vorbit în cuvântul-înainte pe care a acceptat cu generozitate să îl scrie pentru cititorii români, pentru prima traducere din seria de autor care i-a fost consacrată de editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei[2]. Gheronda Placide i-a cunoscut în perioada în care se pregătea să devină ortodox, construind încă de atunci (este vorba despre anii 70 ai regimului comunist ateu) o punte de legătură duhovnicească între cele două spații geografice și culturale, francez și român: 

„Prin urmare, mi-am dat din toată inima acordul pentru ca buna noastră prietenă Felicia Dumas să traducă în limba română această lucrare. Am încercat să îmi achit astfel, măcar în parte, o datorie pe care o aveam împreună cu ceilalţi părinţi, tovarăşi ai mei, faţă de ţara dumneavoastră, pe care o păstrăm cu dragoste şi recunoştinţă în inimile noastre. Într-adevăr, într-o perioadă în care ne aflam în căutarea Ortodoxiei, în România am descoperit pentru prima dată un popor ortodox şi o Biserică care, în ciuda unei persecuţii dintre cele mai crude, nu au încetat să păstreze vie, prin sângele mucenicilor şi jertfelnicia a numeroşi mărturisitori, credinţa în Hristos şi unde, în pofida dificultăţilor, viaţa monahală înflorea în jurul unor părinţi duhovnici purtători ai focului Duhului Sfânt, pe care am avut binecuvântarea de a-i întâlni şi noi în pădurile Moldovei, în mănăstirile Transilvaniei şi ale Olteniei, din Bucureşti şi din împrejurimi. Chipurile şi cuvintele Părinţilor Cleopa, Petroniu, Teofil, Sofian, Benedict, Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii ne-au rămas întipărite în inimă pentru totdeauna şi ne străduim să transmitem la rândul nostru în mănăstirile Sfântul Antonie cel Mare şi Acoperământul Maicii Domnului, unde vin atât de mulţi credincioşi cu viaţă duhovnicească autentică, ceva din flacăra pe care ne-au încredinţat-o”.

Părintele Cleopa l-a trecut pe smeritul călugăr francez pe pomelnicul personal ce poate fi văzut și astăzi de pelerinii care-l cercetează în duh de rugăciune și spre binecuvântare la chilia sa de la Mănăstirea Sihăstria (unde este menționat cu numele său francez, fără nicio tendință de adaptare la limba română, prin raportare la Sfântul căruia îi poartă numele – Eustație Plachida). Părinții Cleopa (Ilie), Sofian (Boghiu) și Dumitru Stăniloae au fost recent propuși spre canonizare. Smeritul părinte Petroniu Tănase[3] va fi, cu siguranță, canonizat la rândul său, iar ucenicii părintelui Placide nădăjduiesc și ei ca Gheronda al lor să fie trecut curând în rândul Sfinților, alături de care sunt încredințați deja că viețuiește, în Împărăția cerurilor. Iar evlavia lor față de părintele lor duhovnicesc se arată nu doar în cercetarea permanentă a mormântului său, simplu și smerit – după înfățișarea părintelui Placide și la dorința sa – dar mereu acoperit de flori, ci și în trăirea plină de nădejde a acestei încredințări. În plan iconografic, ea s-a concretizat de curând la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” prin zugrăvirea unei icoane așezate spre închinare și binecuvântare, în care Gheronda este pictat ca fondator și ocrotitor, alături de ctitorii „oficiali” ai mănăstirii Simonos Petra (al cărei metoc athonit este ctitoria sa monahală din Franța) – Sfântul Simon Izvorâtorul de Mir și Sfânta Maria Magdalena –, și de cei trei ocrotitori ai ei, pomeniți liturgic: Sfinții Anrtonie cel Mare, Siluan Athonitul și Nectarie din Eghina. Realizată de una dintre primele ucenice ale părintelui Placide, recunoscută pentru calitățile sale iconografice în mediile ortodoxe din Franța, această icoană o are în centru pe Maica Domnului, „Stăpâna lumii” – Souveraine de l’univers –, ocrotitoare a Sfântului Munte și a tuturor creștinilor, și mijlocitoarea noastră, despre care părintele Placide a scris pagini de o rară frumusețe stilistică și profunzime duhovnicească: 

„Dumnezeu ne-a dăruit o icoană vie a Bisericii Sale, Mireasă şi Fecioară, în persoana Maicii Domnului. Ea este exemplul desăvârşit al îndumnezirii făpturii în Hristos. Dumnezeu a făcut din ea o oglindă perfectă a Înţelepciunii necreate pe care trebuia să o cuprindă în pântecele ei devenit „mai desfătat decât cerurile”, după cum cântă Liturghia ortodoxă. Dumnezeu a binevoit să adune laolaltă toate frumuseţile parţiale răspândite în celelalte creaturi în această femeie de o smerenie şi simplitate desăvârşite care, prin consimţământul ei de a deveni Maică a lui Dumnezeu, făcea posibilă înfăptuirea planului Său de mântuire a omului. Acestei noi Eve, părtaşă a noului Adam, i-a fost dat să participe astfel la întreaga Sa operă de mântuire. În El şi prin El, ea a devenit izvor de viaţă pururea curgătoare, iar prin mijlocirea ei, tot harul ne este dăruit. Calitatea sa de Maică a lui Dumnezeu face din Preasfânta Fecioară chipul Bisericii, care devine astfel maica spirituală a tuturor credincioşilor, funcţie care va înceta în momentul Parusiei. Însă apropierea faţă de Fiul său şi Dumnezeu, grija cu care îi ascultă cuvintele şi le păstrează în inima sa, participarea la Liturghia cea cerească din clipa slăvitei sale Adormiri, toate acestea fac din ea şi exemplul funcţiei definitive şi veşnice a Bisericii, de preamărire şi de laudă”[4].

Gheronda Placide – chip al sfințeniei în pământul Franței secularizate

Pictând această icoană, intenția autoarei a fost aceea de a reprezenta iconografic darul de mare preț dăruit de Gheronda ucenicilor săi prin ctitorirea acestei mănăstiri și a surorii sale din departamentul Gard, ambele de tradiție athonită, metocuri ale lavrei Simonos Petra, în care să fie călăuziți pe calea ce duce spre limanul Împărăției lui Dumnezeu. Toți cei ce trec pragul acestor două mănăstiri, dar mai ales al celei așezate sub ocrotirea Părintelui monahilor, a Sfântului Antonie Cel Mare – ce reproduce la o scară mai mică, mănăstirea Simonos Petra –, au imediat sentimentul depeizării, ca și cum ar ieși din geografia obișnuită a Franței laice și secularizate și ar păși în Sfântul Munte. De altminteri, acesta a și fost pariul extraordinar câștigat de Gheronda prin întemeierea celor două mănăstiri din Franța: reînvierea tradiției monahale ortodoxe în Apus și primirea în aceste metocuri athonite a tuturor celor care au dorit să-și încredințeze viața Domnului urmându-l și botezându-se ortodocși, bărbați, dar și femei. Cele două mănăstiri sunt deschise așadar tuturor credincioșilor, indiferent de originea etnică sau culturală și indiferent de gen, căci, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă” (Galateni, 3, 27-29). 

În prezent, mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” de la Solan (situată lângă Cavillargues, în departamentul Gard, din sudul Franței) este cea mai mare mănăstire ortodoxă din Franța, cu o obște alcătuită din douăzeci de maici, de diferite origini. Este o comunitate monahală vie și înfloritoare, care devine tot mai numeroasă de la un an la altul, primind mereu tinere doritoare de viață monahală. Sub păstorirea Maicii starețe Hypandia, de origine cipriotă, ucenică fidelă a Părintelui Placide, maicile de la Solan sunt foarte cunoscute în Franța pentru practicarea unei agriculturi responsabile, ecologice, pe domeniul care le aparține[5], și pentru vinul deosebit pe care-l produc din viile proprii[6]. Ca orice mare mănăstire din țările tradițional și istoric ortodoxe, de altfel.

Păstorul și părintele lor, Gheronda Placide este tot mai cunoscut în lumea ortodoxă, francofonă și nefrancofonă, în primul rând datorită scrierilor sale, ce-i conțin învățătura și sfaturile duhovnicești, profund ancorate în Tradiția Bisericii și pătrunse de rigoarea athonită, de fermitatea viețuirii monahale într-o Franță devenită tot mai anticreștină. După cum am subliniat în toate introducerile ce însoțesc traducerile cărților Părintelui în limba română, publicate la editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, aceste scrieri se caracterizează printr-o rară frumusețe stilistică și acuratețe discursivă, fiind redactate într-o limbă franceză extraordinar de frumoasă (o franceză de academician[7], după cum scria Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, protopop de Franța în cadrul Mitropoliei Ortodoxe române a Europei Occidentale și Meridionale și apropiat al Părintelui Placide). În același timp, scrierile sale se remarcă printr-o profunzime duhovnicească plină de prospețime și autenticitate, conferite și de parcursul său spiritual, de regăsire a Ortodoxiei prin convertire și Botez, la vârsta de 51 de ani în Sfântul Munte Athos, după mai bine de treizeci de ani de viață monahală apuseană, cisterciană. Multe dintre cărțile Părintelui Placide au fost și continuă să fie traduse în diferite limbi, în primul rând în greacă, dar și în română sau italiană; după mutarea sa la Domnul, aceste cărți continuă lucrarea de zidire sufletească a acestui mare duhovnic francez, în vremurile noastre moderne, tot mai învolburate de tumultul neistovit al istoriei contemporane. Prima ediție românească a predicilor sale a fost deja epuizată și editura Doxologia le-a republicat. Părintele Placide este citit și iubit în spațiile culturale tradițional ortodoxe datorită autenticității trăirii sale monahale, în blândețe, jertfelnicie și smerenie, după modelul de-sine-deșertării a Domnului Hristos. Erudit și smerit totodată, savant și exemplu viu de viețuire monahală de o simplitate și zdrobire a inimii copleșitoare, Gheronda Placide se înscrie în seria marilor duhovnici ortodocși contemporani cu viață sfântă. Odrăslit proniator din pământul bătrânei Franțe, atât de creștină odinioară, prin întreaga sa activitate de ctitorire de vetre monahale, de traducere liturgică și patristică, de viețuire autentică întru Adevărul Hristos în Biserica Una, sobornicească și apostolică, Ortodoxă, Părintele Placide a mutat Răsăritul în Apus și Sfântul Munte în Republica laică franceză. Și a reușit aceasta pentru că a fost profund încredințat de cuvintele Mântuitorului Care ne spune clar și răspicat: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27). Să ne învrednicească Domnul Hristos de bucuria întâlnirii cu El în lumina neînserată a Împărăției, și a revederii față către față cu Părintele sfânt Placide, pentru rugăciunile sale.