În mod curent, imaginea creştinului practicant (nu doar declarat) este asimilată cu cea a unei persoane cuminţi, de o moralitate mai presus de îndoială, bun cetăţean, locatar de bloc liniştit, coleg amabil şi politicos, pensionar iubitor de grădină sau şofer conducând exemplar în trafic, bun de pus în tot felul de comitete şi invidiat pentru familia frumoasă, evitând mitingurile de protest şi cu inapetenţă pentru orice eveniment ce ar putea fi supus oprobriului public. La o privire superficială, cam aşa s-ar părea că stau lucrurile. Dacă însă privim mai îndeaproape Scriptura şi toată literatura aghiografică, avem toate şansele ca portretul robot creionat mai sus să nu se regăsească întocmai la nici unul dintre ucenicii lui Hristos. Pentru că da, creştinul are o seamă de calităţi între care se numără şi cele enumerate mai sus, dar care sunt „creştineşti” doar în anumite circumstanţe. Pentru că dacă locatarul cel liniştit se izolează între pereţii camerei sale imperturbabil la cearta care se aude de la etajul doi, acolo unde se petrece o adevărată dramă generată de un tată alcoolic şi o mamă îndurând bătăi de la soţul ei, toate sub privirile terorizate ale copiilor acestora, atunci el nu se mai poate numi creştin. Dacă acel coleg îţi spune, pe un ton cât se poate de amabil, de altfel, că nu-ţi împrumută, spre a fotocopia, cursurile de pe care urmează a învăţa la examen, atunci nici el nu-şi merită numele de creştin. După cum nu se poate numi creştin pensionarul iubitor (şi îngrijitor) de spaţii verzi care afuriseşte pe ţâncii care îndrăznesc, în goana lor copilărească, să strivească preţioasele fire de iarbă. A fi creştin înseamnă mult mai mult decât atât.

Dacă. pentru a da expresie adevărurilor de credinţă, dogmatica apelează la formulări antinomice (de genul „Iisus Hristos este şi Dumnezeu şi om”, deşi se încalcă astfel principiul terţului exclus postulat de logică), pentru a caracteriza viaţa creştinului în şi faţă de această viaţă nu putem evita enunţurile paradoxale. Şi cel mai bine este sintetizată atitudinea paradoxală a creştinului faţă de lume în predica de pe munte a Mântuitorului (la Matei, capitolul 5) care abundă de îndemnuri de genul: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă” (Matei 5, 44) sau „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Matei 5, 40) şamd. Pot părea absurdităţi sau sminteli pentru necreştini, dar această atitudine pe care creştinul o are în lume se datorează faptului că el nu vede în viaţa de aici şi de acum singura dimensiune a vieţii, ci îşi trăieşte viaţa având permanent conştiinţa apartenenţei provizorii la această lume şi cu dorinţa de a fi, în veşnicie, cetă­ţea­n al Împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa se explică atitudinea detaşată a creştinilor faţă de lucrurile şi bunătăţile acestei lumi, precum şi dragostea pe care o arată tuturor, chiar şi celor de care sunt vrăjmăşiţi.

Sfântul care săruta pragul prostituatelor

Există în istoria Bisericii şi cazuri ale unor creştini care au dus oarecum la extrem dorinţa lor de a urma îndemnurilor lui Hristos. Sunt caracterizaţi de obicei cu sintagma nebuni întru Hristos, tocmai pentru că, spre deosebire de oamenii normali, lumeşti, ei au preferat să trăiască aici şi acum ca şi cum ar fi deja dincolo, în veşnicie. Această dublă situare a lor, cerească şi pământească în acelaşi timp, dă şi măsura comportamentului lor paradoxal. Vasile Preafericitul (din Rusia secolului al XVI-lea), îl înfruntă pe ţar, împarte săracilor bunurile speculanţilor, sărută pragul prostituatelor şi necredincioşilor, aruncă cu pietre în casele credincioşilor. Ideea de a arunca cu pietre în casele credincioşilor (în alte versiuni ale vieţii se spune că era vorba de biserici) se explică prin faptul că el vedea pe demonii ce aşteptau pe cei credincioşi să iasă afară pentru a-i ispiti şi aceştia erau ţinta sa; de asemenea, nu săruta pragul prostituatelor, ci pe îngerii păzitori care plângeau, la intrare, pentru viaţa desfrânată a sufletelor care le fuseseră încredinţate de Dumnezeu. Iată că, un comportament scandalos în aparenţă, era de o profunzime pe care nu o puteai sesiza decât dacă ochii îţi sunt deschişi spre a sesiza şi pe cele nevăzute, viaţa omenească necircumscriindu-se doar universului palpabil prin simţuri şi măsurabil din punct de vedere ştiinţific.

Tot un soi de scandal se stârneşte adesea şi în relaţia ucenicului cu duhovnicul său, pentru că sfaturile oferite de cel din urmă sunt uneori în contradicţie cu ale celorlalţi sau chiar cu propriile sale recomandări. Dacă un duhovnic (sau stareţ) instituie anumite reguli, nu trebuie să ne mire când vom întâlni la alţii sau chiar la aceeaşi duhovnici, după un timp, recomandări opuse. Spre exemplu, unii sunt mai deschişi şi mai comunicativi, fiind deschişi chiar şi la spiritul de glumă, alţii au o sobrietate şi, în aparenţă, o răceală faţă de cei care-i sunt mai apropiaţi. Unii sunt pentru o asceză severă, pentru posturi aspre, alţii parcă îşi menajează ucenicii, căutând în permanenţă să fie atenţi cu slăbiciunile lor. În Pateric îl vedem pe Ava Daniel că se mulţumea cu hrana unei singure măsuri de grâu pe an, în timp ce Ava Sisoe pare foarte relaxat în această privinţă, declarând sec: „Eu, când am trebuinţă, mănânc”. În altfel de situaţii, cum sunt cele descrise de Patericul egiptean, recomandările oferite de Părinţi ucenicilor în cazul unei aceleiaşi probleme sunt diferite. Unuia i se cere să primească ispitele şi să se lupte cu ele, altuia i se cere să nu primească deloc în minte şi să alunge cât mai repede orice ispită. În funcţie de puterea sau neputinţa fiecărei persoane în parte, Părinţii, luminaţi de Duhul Sfânt, au ştiut să ofere sfatul cel bun. Astfel, deşi aparent nu este supusă nici unei reguli, nevoinţa duhovnicească are, de fapt, două reguli de aur: dragostea (pentru Dumnezeu şi pentru aproapele) şi grija pentru respectarea unicităţii fiecărei persoane. Paradoxurile spiritualităţii creştine se explică tocmai prin permanenta raportare a duhovnicilor la aceste două aspecte ale existenţei creştine autentice. 

Așa încât, chiar și din aceste sumare considerații, putem și noi concluzia, alături de părintele Nicolae Steinhardt: „Domnul a venit să ne mântuiască și să ne scandalizeze”! Nu a fost de ajuns că i-a scandalizat pe toți cărturarii și pe mai-marii poporului – oameni morali, de altminteri –, mai ales prin dragostea arătată desfrânatelor și vameșilor cei pungași, cu care adesea stătea la masă, a mai și murit în cel mai scandalos mod cu putință, lăsându-se răstignit între doi tâlhari (moarte pe care a ales să o primească, deși de atâtea alte ori a ales să scape din mâinile celor care voiau să-L ucidă). Ba ne-a mai și lăsat să-I mâncăm Trupul și să bem din Sângele Lui, lucru care i-a scandalizat pe mulți în timpul vieții Sale pământești, când unii au și încetat să-I mai fie ucenici, dar care continuă să scandalizeze și acum pe cei care vor să facă din potir mai mult obiect de muzeu decât centru de comuniune euharistică a celor prezenți la Sfânta Liturghie.

Așadar, cum vom cunoaște că o faptă este creștinească sau cineva este cu adevărat creștin? După gradul de scandal pe care-l stârnește în „astă lume” (sau prin raportare la regulile lumești – în sensul de neduhovnicești). Pot spune fratelui meu că nu-l pot ajuta în vreme de necaz pentru că e timpul rugăciunii sau am de îndeplinit un canon. Și voi da dovadă de multă evlavie, dar fapta mea nu va fi deloc creștinească. Creștinește este să mă racordez cu totul la viața lui Hristos și să trăiesc cu adevărat ca și cum eu am murit, iar El trăiește în mine (Galateni 2, 20). Voi scandaliza astfel pe mulți farisei (poate și pe vecini, pe rude sau pe autoritățile vremii), dar voi face voia lui Dumnezeu. E scandalul cel bun, care-mi deschide deja larg porțile Împărăției.