Un episcop pornise cu naveta spațială către stațiile orbitale în care se nevoiau câțiva oameni refugiați de pe pământ. Voia să vadă care mai e starea lor, să cunoască situația eparhiei. Într-una dintre mașinile complexe, capabile să regenereze oxigenul, a găsit trei oameni care nu știau să se mai roage. Uitaseră chiar și Tatăl nostru.

– Cum vă rugați voi?, i-a întrebat.

– Trei noi, trei voi, miluiește-ne pe noi!, au răspuns astronauții, după ce au pus pe stand-by experimentul în derulare.

– Nu e bine, hai să vă învăț!

Și i-a învățat. Apoi, tocmai ce plecase și naveta se desprinsese la câteva sute de metri, vede pe unul dintre oameni cum iese fără costum spațial și vine spre el pășind în vid, ca pe pământ, doar cu stația de radio-recepție la ureche.

– Preasfințite Părinte, iertați, iertați!

Înmărmurit, episcopul privește prin hublou și deschide aparatul de comunicare.

– Ce s-a întâmplat?

– Iertați, preasfinția voastră, am uitat rugăciunea... Binecuvântați!

– Ziceți cum știți voi!, a venit firesc răspunsul, cu o voce temător bucuroasă.

Și așa, ierarhul activă motoarele cu anti-materie, plecând spre alte locuri ale sistemului din jurul stelei Alpha Centauri, să cunoască starea duhovnicească a credincioșilor.

***

Plecând din viitor și întorcându-mă în timp, spre vremurile de la începutul secolului al XXI-lea, mi-am adus aminte de această întâmplare patericală. Tradiția e undeva în afara timpului, un semn al veșniciei în orice urmă istorică lăsată de oameni sfințiți. Ținând pe Dumnezeu în potir sau avându-L în spate când vorbește oamenilor despre El, preotul este într-o situație înspăimântătoare. Cine poate cunoaște mai bine presiunea smintitoare a noului tehnologic decât el? Cine poate rezista ei fără har? Organismele biologice nu se pot adapta la ceva care se schimbă mereu și mereu mai repede, în ritmuri trepidante, aparent haotic. Nici omul nu poate învăța atât de repede tot ceea ce ar fi de învățat ca să se simtă acasă în orice mediu tehnologic în ritmurile lumii de azi – ritmuri care nu se vor încetini, ci se vor accentua.

Poate că avem ceva de învățat de la sfinții închisorilor. Au dus atâta suferință și absurditate, încât stresul de azi este o mângâiere. Poate că am vrea ca preotul nostru să fie demn în fața suferinței, a ofenselor publice, a pietrelor aruncate asupra sa, cu zâmbet lăuntric pe buze, asemenea unui Ștefan. Dar cine suntem noi să avem așteptări? Ce putem face mai mult decât să ne rugăm noi înșine pentru preotul nostru și să îi cerem binecuvântare? Da, poate că acesta e drumul, să alergăm după acest preot „robot” și să îi cerem binecuvântare, iar și iar, ca în lupta lui Iacob cu îngerul. Ieșind în spațiul vid al curajului, să-i spunem „Știu că tu ești de la El, știu! Binecuvântează, Părinte!”.

În orice loc se poate găsi o rugăciune și ea se poate spune fiecărui om în alt fel. Va fi nevoie de un preot care să lase gura lui să vorbească încrezător că totul va fi bine. Un preot cu certitudinea în inimă. Un preot asemenea unui izvor de apă vie din care boarea ne potolește setea fără ca măcar să ne apropiem prea mult. Un preot care știe că Biserica poate renaște și dacă instituția lumească ar fi distrusă de dușmanii ei. Un preot care vede lumea ca pe o Liturghie și bunătatea ascunsă-n fiecare om și colț mizer de stradă.

Va fi nevoie și a fost nevoie. Din depărtarea viitorului venind ori din cea a trecutului, ajungem tot aici – într-un prezent, într-un acum, în locul din care se văd adâncimile sufletului și se ghicesc luminile necreate de care se bucură sfinții. Dacă ne ridicăm treaptă cu treaptă către veșnicie, doar timpul lumesc se mai mișcă, iar noi suntem tot mai nemișcați. Acesta e preotul, reperul cel așezat ferm în iubire, omul de care avem nevoie. Cu greu el poate fi mai bun, mai curajos, mai înțelept decât suntem în jurul lui și noi. Ne susținem unul pe altul cum putem, luptăm și mergem înainte. Nu plecăm de la dezlegătorul nostru. Mânca-ne-ar Raiul!

(Text publicat în volumul colectiv Preotul ortodox în veacul al XXI-lea. Schițe pentru un portret, coordonator Marius Vasileanu, Editura Lumea Credinței, 2019)