Rânduiala și textul slujbei Sfântului Maslu ne descoperă cinci scopuri principale ale acestei Taine, și anume vindecarea, ușurarea durerilor și a suferințelor, iertarea păcatelor, mângâierea bolnavului și, în cele din urmă, mântuirea.

Primul scop al Maslului este în mod foarte limpede vindecarea de boală, care se cere în majoritatea rugăciunilor de la această slujbă. Tot în rugăciunile acestea de la Maslu se cere de la Dumnezeu ușurarea durerilor fizice și a suferințelor psihice ale celui pentru care se săvârșește Maslul, acesta fiind al doilea scop la săvârșirii Tainei.

Al treilea scop al Tainei Sfântului Maslu este mângâierea întristării pe care o produce boala. În unele boli avansate și cunoscute ca incurabile, chiar dacă se pot întâmpla și minuni, acestea sunt prin definiție excepționale. În toate cazurile, însă, Taina îl poate ajuta pe bolnav să-și îndure boala și suferințele pe care le provoacă ea, să înfrunte această grea încercare, ferit de tristețe și de deznădejde, păstrându-și credința și încrederea în Dumnezeu, să le trăiască în Domnul și să primească de la El foloasele duhovnicești pe care El le dă întotdeauna la vreme de necaz celor ce se alipesc de El cu toată curăția, cu rugăciune, nădejde și iubire. Primirea Maslului îi oferă în orice caz bolnavului un nou început, cu noi temeiuri, prin care să se situeze într-un context duhovnicesc nou, să fie dinamizat interior.

Un alt scop deosebit de important al Maslului este iertarea păcatelor. Acesta este evidențiat de Sfântul Iacob în cuvintele prin care întemeiază Taina, în paralel cu cel al vindecării: „Și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacob 5, 15). De altfel, toată rânduiala slujbei Maslului are un puternic aspect penitențial. Iertarea și curățirea de păcate se cer în mai toate rugăciunile, mai ales în cea de-a doua rugăciune din rânduiala Maslului, care este și o chemare la pocăință, pentru că boala este adesea prilej de întoarcere la Dumnezeu. De asemenea, rugăciunea penitențială pe care o rostește preotul la sfârșitul slujbei, ținând Sfânta Evanghelie deschisă pe capul bolnavului, cuprinde multe formule apropiate de cele folosite la Taina Pocăinței.

Dar Taina Maslului nu înlocuiește Taina Spovedaniei, deoarece creștinul nu-și mărturisește aici păcatele. Putem, totuși, considera că acela care primește ungerea de la Maslu primește totodată iertarea păcatelor sale, dacă el se află în stare de pocăință. Boala poate fi legată de un păcat personal sau de patimi și, prin urmare, vindecarea poate avea drept condiție iertarea acestor păcate sau curățirea de aceste patimi. O altă rațiune pentru care putem lega tămăduirea de iertarea păcatelor este aceea că harul lui Dumnezeu nu poate fi primit decât de cel care are o inimă și un cuget curat. Dar iertarea păcatelor este de asemenea legată de un alt scop al Maslului, și anume mântuirea bolnavului.

Mai presus de vindecarea bolnavului, prin Maslu se urmărește mântuirea lui. Este semnificativ faptul că, în textul Sfântului Iacob, mântuirea, ca rod dorit al ei, este menționată înaintea tămăduirii: „Rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica”. Îngrijirea și tămăduirea bolilor trupești sau psihice și sănătatea regăsită nu sunt niciodată pentru creștinism scopuri în sine. Îngrijirile ce se dau trupului sunt simboluri ale grijii datorate sufletului. Redobândirea sănătății nu este un scop în sine, ci recuperarea puterilor hărăzite să împlinească voia lui Dumnezeu, să-L slujească și să-L slăvească pe El. Tămăduirea bolilor fizice și psihice se arată a fi simbol și vestire sau prefigurare a mântuirii omului.

Iertarea păcatelor și curățirea sufletului și a trupului săvârșite la Maslu sunt strâns legate de tămăduire, dar deseori se spune că Taina este și spre mântuirea bolnavului și spre viața cea veșnică din Împărăția Cerească. Aceste înțelesuri eshatologice se explică mai puțin prin faptul că moartea apare întotdeauna ca un orizont posibil al oricărei boli, cât mai degrabă prin reamintirea faptului că adevărata viață a omului este viața cea veșnică, iar adevărata sănătate este cea a întregii lui făpturi, de care va avea parte deplin și pe vecie în Împărăția Cerească.

Boala este pentru om prilej cum nu e altul mai bun de cercetare de sine, de întoarcere către Dumnezeu și de schimbare a vieții sale, spre vindecare și în special spre mântuire.

(Jean Claude Larchet, Viața sacramentală, traducere de Marinela Bojin, Editura Basilica, București, 2015, pp. 437-445)