Scot mintea mea și o pun pe a starețului meu, aceasta este ascultarea

Cuvinte duhovnicești

Scot mintea mea și o pun pe a starețului meu, aceasta este ascultarea

Trebuie să facem ascultare. Scot mintea mea şi o pun pe a stareţului meu; aceasta este ascultarea.

Să vă spun un lucru care mi s-a întâmplat mie, ca să vedeţi ce păţeşte omul care se sprijină pe gândul şi judecata lui şi nu merge să întrebe şi pe altcineva.

La Karulia era un frate care mi-a spus: „Părinte Efrem, vino să mă împărtăşeşti, căci sunt bolnav”. „Am să vin în ziua cutare după Sfânta Liturghie, să te împăr­tăşesc”, i-am răspuns.

Am o cutiuţă mică, care se închide ermetic, ca aceasta de cafea. O pun aici la piept ca pe o cruce şi merg să împărtăşesc pe cine are nevoie. Când preotul împarte Sfântul Agneț, ia o părticică din Acesta, cât o boabă de linte şi o pune în linguriţă, iar apoi o cufundă în Sfântul Potir şi o îmbibă cu Sfântul Sânge. Şi astfel cu Trupul şi Sângele unite, poți merge să împărtăşeşti pe fratele care îți cere aceasta.

În ziua hotărâtă am liturghisit, m-am împărtăşit, dar am uitat să iau o părticică de pe Sfântul Disc şi să o îmbib cu Sfântul Sânge, iar apoi să o pun în cutiuţa pentru Sfintele Taine. Am uitat. Ei, om sunt şi eu, uit. „Fratele meu, să faci puțină răbdare pentru că am uitat”, i-am spus. „Bine”, mi-a răspuns acela.

L-am înştiinţat că în cutare zi voi sluji iarăşi jos la Karulia şi îl voi împărtăşi acolo. „Oricum, să iei cutiuţa pentru Sfintele Taine”, mi-a spus fratele. „Dacă mă vei vedea în biserică înseamnă că mă voi împărtăşi acolo, iar dacă nu, înseamnă că nu am putut veni, fiindcă sunt bolnav şi atunci să vii să mă împărtăşeşti acasă”. „Să fie binecuvântat”, i-am spus.

„Părinte Efrem, fii mai atent!”, mi-am spus. Deci am pus pe Sfântul Antimis cutiuţa pentru Sfintele Taine, ca să o pot vedea. Am terminat Sfânta Liturghie, am con­sumat Sfintele, dar cutiuţa a rămas pe Sfânta Masă.

Iarăşi am uitat. Dar ce înseamnă aceasta? De ce a dat acest rău peste mine? Fratele meu, te rog să mă ierţi, iarăşi am uitat. Voi merge sus, la Katunakia să slujesc şi voi veni din nou la Karulia să te împărtăşesc. Mă voi canonisi pe mine însumi, făcând osteneala de a cobori iarăşi, fiindcă mi-am pierdut minţile”. „Bine”, a spus acela. „Pomeneşte-mă, Doamne! Ce se întâmplă cu mine?”, mă întreb. „Ce să mai spun? Să fie binecu­vântat”. Cobor, deci, Sfântul Chivot unde aveam Sfinte Taine uscate din Joia Mare. Întind Sfântul Antimis, des­chid cutiuţa şi bag linguriţa ca să iau o părticică. Încerc să ridic o părticică, dar nu reuşesc. Forţez puţin cu lin­guriţa, însă părticica tot nu se ridică. „Oare ce se întâm­plă?”. Forţez din nou şi atunci sare o părticică din Sfân­tul Chivot, dar din fericire cade pe Sfântul Antimis. „Vai, puţin de n-a căzut jos!”. M-am înfricoşat când am văzut. „Nu cumva părticelele s-au lipit de burete?”, m-am întrebat. (Acest fel de burete creşte în mare, iar când este cules şi presat devine rotund şi tare ca pia­tra. Pe el noi punem Sfintele Taine uscate, pentru că acolo unde le păstrăm este umezeală). Mişc puţin Sfântul Chivot şi văd că părticelele nu erau lipite. Aa! De aceea uit eu, pentru că fratele are oprire de la Sfân­ta Împărtăşanie. Cu toate acestea, iau cutiuţa cu Sfin­tele Taine, cobor şi îl împărtăşesc. Apoi îi spun:

– Părinte, vreau să-ţi spun un gând ca frate duhov­nicesc ce îţi sunt, dar mai mult ca duhovnic.

– Ce vrei să-mi spui? mă întreabă acela.

– Să faci o mărturisire generală.

– Am făcut trei, îmi spune acela tăios.

– Ascultă, fratele meu, poate ai uitat totuşi ceva.

– Nu am uitat nimic, m-a repezit din nou. Am făcut trei spovedanii.

Aceasta n-am mai suportat-o. Modul în care mi-a vorbit şi comportamentul lui nu le-am mai putut răbda. Să vorbească astfel?! Eu să mă jertfesc şi să-ţi spun un cuvânt duhovnicesc, iar tu... Om eşti şi sfinţia ta, părinte. Poate ai un păcat mic, ca acel călugăr vlah de la Katunakia, căruia sosindu-i ceasul morţii, nu putea să-şi dea sufletul, ci numai îl vedea pe diavolul. Fratele care îi slujea l-a întrebat: „Îl vezi pe diavolul?”. „Da, îl văd”, a răspuns acela. „Părinte, înseamnă că ai un pă­cat nemărturisit”, i-a spus fratele. „Întreabă-l pe diavol ce păcat ai”. Atunci călugărul l-a întrebat pe diavol, iar acela i-a răspuns: „Nu-ţi vei da sufletul”. „De ce, bre diavole, să nu-mi dau sufletul?”. „Pentru că ai un păcat nemărturisit”. „Ce păcat?” Iar diavolul nu voia să-l spu­nă. Apoi a început să strige: „Vai, Maria mă sileşte să-l spun!” (Diavolii, din ură faţă de Maica Domnului, o numesc Maria).

În cele din urmă s-a descoperit că acel monah fu­sese căsătorit şi toţi copiii care i se năşteau mureau. Când i s-a născut ultimul copil a mers la un vrăjitor. Iar el nu a mărturisit acest păcat. Însă acum i l-a amintit diavolul, iar el de îndată ce l-a mărturisit a adormit în Domnul.

Aşadar, eu să-i spun: „Om eşti şi sfinţia ta, părinte, şi poate ai uitat ceva”, iar el să mi-o reteze cu „Am făcut trei spovedanii”. Eu să-i vorbesc frumos, iar acela să-mi răspundă pe acest ton...! M-am chinuit să-i explic cum stau lucrurile, iar acela să vezi ce-mi răspunde:

– Ştii ce-mi spune gândul?

– Ce-ţi spune? l-am întrebat.

– Că iei o bucată de pâine, pui puţin vin şi vii să mă împărtăşeşti.

– Pomeneşte-mă, Doamne! De ce să fac eu acest lucru, părinte? Bine, pe sfinţia ta se poate să nu te respect, să nu te iubesc, dar să fac atâta osteneală să vin de sus de la chilie până aici jos ca să te împăr­tăşesc cu pâine? Oare la atâta lipsă de conştiinţă am ajuns?

S-a încrezut în gândul său. Şi iată urmarea: a fost socotit nevrednic de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. De aceea, nimeni nu trebuie să se încreadă în gândul său.

Trebuie să facem ascultare. Scot mintea mea şi o pun pe a stareţului meu; aceasta este ascultarea.

(Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 179-182)