Întrucât rugăciunea este cea mai puternică armă împotriva vrăjmașului nevăzut, atunci el se străduiește în toate felurile să-l abată pe om de la rugăciune. Starețul a povestit următoarele: „La Athos, un monah avea un graur vorbitor pe care îl iubea, amuzându-se cu vorbele lui. Dar, lucru straniu, cum monahul începea pravila, graurul se apuca să vorbească, împiedicându-l să se roage. Odată, la sărbătoarea luminată a Învierii Domnului, monahul s-a apropiat de colivie și a spus: «Grâurel, Hristos a înviat». Iar graurul a răspuns: «Aceasta este și nenorocirea noastră, că a înviat», și în aceeași clipă a pierit; iar în chilia monahului s-a răspândit o duhoare insuportabilă. Atunci monahul a înțeles greșeala și s-a pocăit”.

Referitor la faptul că Dumnezeu, mai înainte de toate, privește la starea lăuntrică de rugăciune a sufletului omului, starețul spunea: „Un bolnav de picioare a venit la părintele egumen Anatolie și i-a spus: «Părinte, mă dor picioarele, nu pot să fac metanii și faptul acesta mă tulbură». Părintele Antonie i-a răspuns: „Dar în Scriptură se spune: «Fiule, dă-mi inima», iar nu picioarele”.

(Starețul Ambrozie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 158)