Mi se arată deseori în vis un înger care îmi spune dacă să fac sau să nu fac anumite lucruri, care îmi spune când sunt sărbători şi când trebuie să merg la biserică. Tot el m-a şi în­vă­ţat unele rugăciuni către Maica Domnului. De ce Biserica zice să nu crezi în vise, când tot ce spune el să fac e bine? Ba chiar datorită lui o fată a scăpat „întreagă”…, că mi-a zis în­gerul că dacă păcă­tuiam cu ea îmi scădeau imediat vibraţiile energetice”.

I-auzi ce înger binefăcător ai. Dar pesemne că îngerul tău nu ştie că vibraţiile tale „scad” şi din alte motive. Câtă vreme eşti în erezie nu te poţi împărtăşi de harul lui Hristos. Şi dacă „îngerul” pe care l-ai văzut ar fi fost în­ger, înainte de toate te-ar fi sfătuit să lepezi degrabă rătă­cirea. Că mai mare desfrâu decât erezia nu există. Află că, deşi te învaţă rugăciuni, chiar dacă pare cel mai bun prieten al tău, cu multă vreme în urmă „îngerul” care ţi se arată s-a despărţit de Dumnezeu şi l-a urmat pe Lucifer în iad.

Ştiu că îţi este greu să accepţi asta. Noi, oamenii, avem multă nevoie de ocrotire, avem nevoie să ştim că cineva veghează asupra noastră. Când eram mic mă tot întrebam: „Dacă Dumnezeu mi-a dat un înger păzitor, de ce nu îl văd? De ce nu mi se arată când sunt singur şi trist?” O, cât mi-am dorit să îmi văd îngerul…

Mi s-a întâmplat să fiu de două ori la un pas de moarte: o dată era să mă înec şi a doua oară să cad în prăpastie. Ştii, în clipele acelea am avut atât de clar senzaţia că cineva este lângă mine, cum nu îţi pot spune. Am simţit că într-adevăr un înger stătea aproape.

Cu trecerea timpului mi-am dat seama că e bine că îngerii nu ni se arată. Dumnezeu ne vrea oameni liberi, vrea ca noi să ştim şi să alegem binele. Dacă îngerul ţi s-ar arăta des, atunci din slăbiciune omenească ai prefera să asculţi la fiecare pas îndrumările lui, şi nu te-ai mai osteni să asculţi ce învaţă Biserica. Dar, din motive pe care noi nu le putem înţelege, Dumnezeu a rânduit pentru noi o altă cale de mântuire – cea arătată de Biserică şi nu cea arătată la tot pasul de îngeri. Nimic nu îi lipseşte omului care vrea să se mântuiască dacă ţine seama de învăţătura Bisericii; iar pe cel care vrea să facă abstracţie de aceasta, nici un înger nu îl poate ajuta.

Să revin la îngerul tău. Îţi dai seama cât de mult ţi-a crescut încrederea în el de când te-a sfătuit să nu cazi cu fata aceea? Aşa fac dracii, ne spun să facem lucruri bune numai ca să ne crească încrederea în ei. Şi aşa lanţurile noastre devin şi mai mari. Pentru că dacă te-ar fi sfătuit să cazi, atunci poate ţi-ai fi dat seama şi tu ce fel de înger este.

„luminile pe care le văd atunci când meditez sunt la fel cu cele observabile ştiinţific prin metoda Kirlian, la fel cu cele care au apărut în unele fotografii speciale. Ce văd eu este realitatea energetică şi nimic altceva. Cine mă poate păcăli?”

Frate Toma, am văzut şi eu fotografii Kirlian, şi nu pot nega faptul că sunt spectaculoase; am văzut şi fotografii în care, din întâmplare, prin biserică se vedeau nişte lu­mini interesante. Am văzut însă fotografii în care duşmani ai lui Hristos – precum indianca aceia enormă cu Sahaja Yoga – erau înconjuraţi de lumină puternică. O lumină care semăna cu aura sfinţilor.

Mi-a fost cât se poate de clar că diavolul poate face să apară cele mai diversificate lumini… şi oamenii lipsiţi de darul deose­birii duhurilor se grăbesc să se plece în faţa unor astfel de ară­tări. În zilele noastre înşelarea împrăş­tiată de diavol este atât de mare încât până şi „ştiinţa” este chemată să intre în horă.

Afirm cât se poate de categoric că în fotografiile în care apar lucruri nesesizabile cu ochiul liber (şi în cele de tip Kirlian în mod special) vrăjmaşul îşi vâră coada. Aşa face şi atunci când morţii apar în poze sau chiar sună la telefon din alte lumi. Cât despre luminile prinse de peli­culă în biserică, stai liniştit că Duhul Sfânt nu se lasă imortalizat. Că doar nu e mai duhov­ni­cesc un aparat foto decât un muritor; şi chiar dacă într-adevăr există situaţii în care omul obişnuit nu vede nimic decât cu ajutorul tehnicii performante, cu ajutorul razelor de nu ştiu care tip, energia de care se împărtăşesc credincioşii în Biserică nu este sesizabilă de nici un aparat, oricât ar fi de performant

Cât despre luminile care ies din obiecte, plante, ani­male sau oameni – şi sunt observabile la fel de „ştiinţific”, nu ştiu exact ce să zic. Mulţi oameni îşi pun o mână pe frunte atunci când îi doare capul, şi parcă durerea se linişteşte puţin. Dar de aici până la a face o întreagă filozofie a energiei care iese din palme după ce trece prin nu ştiu ce canale este un drum lung.

Ştiind însă cât de uşor se poate infiltra diavolul în încercarea de a vedea cum stau lucrurile cu aceste energii, Părinţii cu viaţă sfântă au fost cât se poate de circum­specţi. Ei, care vedeau atâtea lucruri prin darul „vederii cu duhul”, au considerat că nu este de folos oamenilor să cerceteze astfel de zone în care diavolul de-abia aşteaptă să intri. Dacă nu ar fi fost aşa, am fi avut de la Sfinţii Părinţi cele mai bune scrieri despre acest subiect. Şi tot aşa, dacă era cazul, ar fi scris şi despre cele nu ştiu câte corpuri energetice despre care vorbesc ocultiştii.

Dacă aveam şapte sau cinci asemenea corpuri, oare Părinţii nu ştiau? În această privinţă ei au învăţat clar că omul are doar trup şi suflet. Orice altă împăr­ţire este nejustificată. Părinţii au învăţat deci că nici măcar sufletul nu este separat de duh (trihotomia trup – suflet – duh pro­venind de la o înţelegere superficială a unor versete scriptu­ris­tice), în vreme ce ocultiştii se găsesc să mai facă şi alte despărţiri.

Ştii care este argumentul lor forte? Aşa numitele călă­to­rii as­tra­le, despre care doar ai citit şi tu. Cu puterea dia­vo­lului unii „iniţiaţi” părăsesc trupul fizic şi pleacă la distanţe mai mici sau mai mari. Ei consideră că această independenţă iluzorie a sufle­tului de trup se datorează sfinţeniei pe care au dobândit-o, când de fapt alimentarea unui astfel de drum se face de la benzinăria dia­vo­lului. Într-adevăr, mare este îngăduinţa lui Dumnezeu care ar putea să se opună unor astfel de „excursii mistice”, şi totuşi nu o face.

Totuşi, indiferent ce susţin astfel de „pelerini”, experienţa lor nu dovedeşte că omul are mai multe corpuri energetice. Dacă aceste călătorii sunt într-adevăr reale – şi depăşesc ni­ve­lul literaturii mistico-fantastice, ele nu dovedesc decât o anu­mi­tă independenţă temporară şi relativă a sufletului faţă de trup. O independenţă oarecum asemănătoare – numai că dato­rată harului dumnezeiesc şi nu diavolului, o întâlnim la unii sfinţi care au avut anumite trăiri duhovniceşti aparte ( nici chiar Sfântul Apostol Pavel neputând să precizeze anumite detalii despre o trăire oarecum asemănătoare „Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în rai”… II Cor. 12, 4-5).

Sursa: marturieathonita.ro/scrisoare-catre-un-prieten-vi