Semnul Gherghesenilor (Luca 8, 26-39)

E un amănunt interesant în text. Diavolii intră în porci și se aruncă într-un lac care, probabil, era aproape, altul decât Marea Tiberiadei. De acolo îi scosese Hristos, era o apă curată. Aici, în lac, se aruncă ca printr-un portal spre o lume ce-i înspăimânta. Ori poate că înspăimântarea, asemenea pocăinței, doar o mimaseră. Nu înseamnă că L-au mințit pe Dumnezeu? Cum nu? Priviți atenți scena și veți înțelege. Trăseseră cu ochiul la toată isprava Domnului păzitorii turmei de porci. Care nu va fi fost mică. Ei merg spre cetate, care se trezise. Dracii nu sunt silențioși niciodată în manifestări, nu sunt elemente de dialog, ci de urlet prelung.

Dintâi vindecă frica ucenicilor. Domnul știe bine că un om fricos e un om pierdut pentru luciditatea credinței. Cum știe că aroganța în cunoaștere naște monștri. Mai ales cunoscătorii născuți de azi pe mâine, care ascultă de alții ce s-au născut alaltăieri devin voci aprinse, lipsite de credință și pline de gălăgia mediocrității. Evanghelia aceasta, cu scoaterea demonilor dintr-un om, în teritoriul Gherghesenilor urmează, în logica oferită de Evanghelistul Luca, momentului în care, obosit parcă de predică și vindecări, epuizat de contactul cu lumea – prea guralivă, prea obsedată parcă să primească de la El câte ceva – Domnul urcă pe corabie și, cât vâslesc Ucenicii, doarme. Este interesant amănuntul „pe când ei vâsleau” (Luca 8, 23) pentru că ne oferă imaginea râvnei Apostolilor de a face un gest de cinstire lui Hristos. Erau pescari. Deci știau să vâslească și,  de aceea, vâslirea aceasta odihnește pe Hristos.

E un soi de doxologie a palmelor bătucite de muncă.  Aduce cu rugăciunea cuminte de la miezul nopții din mănăstiri, un soi de priveghere. Domnul se retrage în somn. Printre puținele dăți când aflăm că se odihnește. Dar odihna Lui dă idei dracilor care agită apele mării. E ca și cum ar crede că Dumnezeu S-a retras din lume. Aviz celor care insistă pe ideea retragerii lui Dumnezeu din creația Sa. Lecția e bună. La agitația mării se adaugă agitația ucenicilor. Cer ajutorul Domnului: „Învățătorule, Învățătorule, pierim!” (Luca 8, 24). Nu mai țin cont de nimic și grija de vâslit e anulată de grija de ei înșiși. Ca noi toți. Îl trezim pe Dumnezeu pentru toate furtunile prin care trecem. Domnul, întors din odihnire, sculându-Se, cerată vântul potolește furtuna și mustră ucenicii: „Unde este credința voastră?” (Luca 8, 25). Ucenicii, temându-se, încă se miră: „Cine este Acesta, că poruncește și vânturilor și apei și-L ascultă?” (Luca 8, 25). E starea omului buimăcit de Har, iertată fie-mi exprimarea, care nu știe de unde să apuce prezența lui Dumnezeu în furtuna vieții sale. Un Dumnezeu prezent devine, oarecum, mai dătător de teamă decât furtuna? Cum nu te-ai teme de pace, obișnuit cu furtuna care sporește frica nopții? Este ceea ce se întâmplă cu noi, ca popor, când ne merge un pic bine. Ne temem de tot ceea ce urmează. Și uneori, vai, pe drept cuvânt.

Spre zori, ajung pe uscat. În Ghergheseni. Care este în fața Galileei, ține să sublinieze Luca. Iisus pare singur pe cale. Căci textul ne spune: „Și ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme  nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8, 27). Pare că ucenicii nu sunt. Domnul, grijuliu, îi lasă să odihnească efortul de peste noapte. Vizibil sunt zorii dintâi, pentru că nimeni din cetate nu-L întâmpină. Cetatea dormea. Îndrăcitul nu. Și nu din vina lui. Căci, ieșindu-i pe cale, în falsă întâmpinare, demonul îl pune să vorbească:  „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-te nu mă chinui.” (Luca 8, 28). De unde știa? Fusese martor la momentul potolirii furtunii. Știa și Cine vindecase apele dintâi ale Creației doar din cuvânt. Acum reascultase glasul.

Imaginea propusă de Luca aceasta este. Domnul, trezit din somn, aduce aminte de momentul Facerii în care, doar cu rostirea cuvântului, Dumnezeu desparte apele cele sub tărie de apele cele de deasupra tăriei, despărțind apele imediat ce dăduse vedere luminii (Facere 1, 6-7). Pentru ca în zorii zilei – nu uitați că mereu Scriptura ne-a spus că actul creației este făcut în acest model: „Și a fost seară și a fost dimineață... ziua a doua, treia...” –, zilei a treia, a strâns apele la un loc și „s-a arătat uscatul” (Facere 9-10). Pe acest uscat trece acum Împăratul ce va mântui sufletele noastre. Și, ca să înțelegem aceasta, ni se prezintă episodul acesta, cu un om îndrăcit.

Sigur că astăzi, pentru noi, cuplații la iad cotidian, astfel de imagini nu ne spun nimic  și unii din povestitorii din media și cultura noastră așază astfel de momente în zona miturilor. Dar uită că un ochi atent vede și astăzi cum oamenii sunt stăpâniți de dezbrăcare și hălăduire prin locuri ale morții și fac din asta un fel de vocație, un soi de faimă cotidiană. Și se desprind greu, dacă se desprind, de astfel de locuri. Dacă nu mă credeți întrebați-i pe dependenții de alcool și drog sau pe cei de jocuri de noroc, dacă îi prindeți în vreun moment de luciditate. Poruncește Domnul duhului să iasă din om și duhul se dă teologi, filosof al religiilor. Pare că vrea o negociere cu Cel pe Care-l înfrunta de veacuri. Spune corect „Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt”, dar nu crede că este chiar Acela. Testează, dacă vreți, forța Domnului care liniștise apele și acum le tulbura pe ale lui. Că e parșiv și lingușitor, asta se vede din rugămintea de a fi lăsați să intre în turma de porci de pe lângă cetate. Animale ce nu interesau evlavia unui evreu credincios. Cer așadar să dispară, ca să nu-i trimită în adânc. Și par că au câștigat. Domnul le îngăduie să intre în porci. Le face o favoare? Nicidecum. Cel ce cunoaște tertipurile diavolului știe că acesta mereu caută să ia fața lucrurilor. Să pară că se pocăiește, dar să lovească necruțător. În porci, însă, dracii fac ce se fereau să le facă Hristos: se aruncă ei înșiși în adâncul pe care-l evitaseră prin „împorcire” (că nu putem vorbi de întrupare la draci, care sunt împielițați și atât ori – cum spuneau bătrânii – încarnați, ambele vorbiri nefăcând sens în persoană căci nu au chip, față, posibilitatea asemănării cu Creatorul). Singuri se aruncă în moarte și în adâncul de care se temeau. Luca ar trebui să ne pună pe gânduri. Cât de groaznic e locul acela, de vreme ce nici diavolilor care l-au construit nu le place, ba, mai mult, îi înspăimântă.

E un amănunt interesant în text. Diavolii intră în porci și se aruncă într-un lac care, probabil, era aproape, altul decât Marea Tiberiadei. De acolo îi scosese Hristos, era o apă curată. Aici, în lac, se aruncă ca printr-un portal spre o lume ce-i înspăimânta. Ori poate că înspăimântarea, asemenea pocăinței, doar o mimaseră. Nu înseamnă că L-au mințit pe Dumnezeu? Cum nu? Priviți atenți scena și veți înțelege. Trăseseră cu ochiul la toată isprava Domnului păzitorii turmei de porci. Care nu va fi fost mică. Ei merg spre cetate, care se trezise. Dracii nu sunt silențioși niciodată în manifestări, nu sunt elemente de dialog, ci de urlet prelung. Putem bănui că se treziseră și din mugetul lor.

Ei bine, cetății isprava este povestită de porcari. Ce înțeleg Gherghesenii din asta?  Că întregul lor capital fusese înghițit de ape. Ies să vadă îndrăcitul șezând cuminte la picioarele lui Hristos, îmbrăcat și cuviincios, dar ochii li-s luați de adâncul de mâl al lacului. Un om nu face, nu doar în ochii lor, cât o turmă zdravănă de porci. Sunt cuprinși de frică. Mare. Cam ca Apostolii pe mare. Furtuna lor trecuse nu prin vindecarea amărâtului aceluia. Dar rămâne frica. Iisus intră în corabie. Probabil că-L conduseseră să fie gazde bune, sigure că a plecat. Nu e o alungare simplă. Ci este una respectuoasă. Ne place ce ai făcut, dar nu ne interesează. Nu-i sectorul nostru de interes – am spune cu totul spilcuiți intelectual astăzi. În urmă, un singur om nesperiat și firesc: cel ce fusese îndrăcit! Acela cere, pentru siguranța lui, să Îl urmeze pe Hristos. Seamănă cu noi, care ținem legătura cu medicii după câte un moment greu de boală. Să fim siguri că va interveni de fiecare dată. Rareori nu te împrietenești cu cel care te scapă de boală ori chiar moarte. Doar că Hristos îi spune că devine apostolul Său nu urmându-l, ci rămânând între cei ai cetății: „Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (Luca 8, 39). Domnul Hristos aici își vădește dumnezeirea căci spune „cât bine ți-a făcut Dumnezeu”, nu „cât bine și-am făcut Eu.” Un Eu atârnat în confuzie. Asta și ca să anuleze prin mărturisirea Sa directă strigătul de oțărâre al diavolilor. Supărați foc (și ce foc!) că i-a surprins forța Învierii înainte de Înviere.

Mi-aș îngădui încă un „rând” de gând. Unii cred că a fi creștin este penibil, rupt de contextul dezvoltării și multe altele. Pe care le auziți strigate în timpanul social. Imaginea creștinului autentic este aceasta a omului îmbrăcat cuvios, liniștit și așezat la picioarele Domnului Hristos. Orice exces îl scoate din starea de creștin. Așa după cum orice zbânțuială cu ifose și dezbrăcări nu e în logica împărăției, ci a lacului mâlos. Să rămânem în cetate, vestind pe Hristos! Evitați turmizarea și aruncarea prin noroaie!

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie