Nu există om sau familie care să nu treacă prin durere și încercări. Suferința este moștenirea noastră comună. Și drepții vor întâmpina necazuri și amărăciuni multe în viața lor, ca și evlavioasa Emilia, care a suferit mult. Multe valuri au izbit corabia vieții ei de familie. Să urmărim câteva dintre acestea.

Prima suferință a constat în faptul că a rămas orfană de tânără, înainte de căsătorie a trăit experiența amară a vieții fără părinți, așa cum mărturisește propriul ei fiu: „A rămas orfană de ambii părinți”.  Era a cincea fată din familie, neocrotită de nimeni. Dar această stare amară a înfruntat-o cu credința în Dumnezeu, în Părintele ceresc. Emilia a crezut că se găsește sub ocrotirea Domnului și pe credința aceasta și-a zidit nădejdea că vor veni zile mai bune, așa cum le dorea inima ei tânără.

După aceea, ca mamă, a fost mult încercată prin îmbolnăvirea fiului ei, Vasile. Acesta s-a îmbolnăvit grav de la o vârstă mică și era gata să moară. Și Emilia s-a rugat cu credință lui Dumnezeu ca să-i dăruiască sănătate. Rugăciunile acesteia și ale soțului ei au fost ascultate și minunea s-a întâmplat. Fiul lor Grigorie povestește minunea aceasta și spune că în timp ce fratele lor Vasile era bolnav de moarte, tatăl lor l-a văzut în vis pe Domnul, Care S-a apropiat și i-a adresat aceleași cuvinte ca și dregătorului de la curtea împărătească a lui Irod: „Mergi, fiul tău trăiește” (loan 4, 50). Tatăl, având credință asemănătoare cu cea a dregătorului „a primit același rod al credinței lui, a primit salvarea copilului său, pe care i-a oferit-o iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.

Mama îndurerată s-a bucurat mult de vindecarea minunată a lui Vasile, și L-a preaslăvit pe Dumnezeu, dar acesta însă a rămas sensibil. Însuși fiul ei, Vasile cel iubit, scrie despre desele și diferitele lui boli. Episcopilor de pe malurile Pontului le scria că „boala trupului meu, despre care cu siguranță nu știți că mă însoțește din anii copilăriei până la vârsta bătrâneților mele, m-a împiedicat să vin aproape de voi”.  Dar a suferit și de alte boli care l-au condus la îmbătrânire timpurie și la moarte în jurul vârstei de 49 ani. Vasile a fost chinuit de mic și compătimit de mama sa iubitoare. Într-adevăr, cât de mult suferă și se chinuiește o mamă când are copilul bolnav vreme îndelungată, și mai ales când copilul ei are o mulțime de harisme.

Moartea a venit însă și l-a luat devreme și pe unul dintre cei 10 copii. Băiețelul a fugit din brațele ei, îngerașul a plecat la ceruri. Emilia și-a liniștit durerea inimii doar prin credința și nădejdea că într-o zi îl va întâlni acolo.

Corabia familiei a fost zdruncinată cumplit de un alt talaz, mai puternic, la care nu se așteptau așa de repede. Este vorba despre moartea iubitului ei soț în jurul anilor 348-349 d.Hr., după ce s-a născut al cincilea băiat și cel de-al zecelea copil al familiei, Petru. „Acesta a fost ultimul vlăstar al părinților, care a fost numit fiu și orfan totodată, pentru că atunci când a văzut lumina zilei, tatăl a murit”. Ocrotitorul familiei a trecut în cealaltă viață și credincioasa Emilia a plâns ca om pe soțul ei, dar L-a preaslăvit și pe Dumnezeu, și Acestuia, ca Unui Părinte ceresc s-a încredințat pe sine și familia ei numerosă. Ca mamă văduvă a luat hotărârea să se lupte cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i crească, să-i dea la studii și să-i căpătuiască pe cei nouă copii orfani, pe care fericitul soț îi lăsase aproape pe toți la vârste mici.

În toate aceste furtuni ale necazurilor, ca și în multe alte strâmtorări, Emilia s-a arătat o femeie vitează, o eroină adevărată. Toate mamele îndurerate ar trebui s-o urmeze, ca să nu deznădăjduiască în necazurile lor. Întotdeauna să se lupte cu ajutorul lui Dumnezeu, și vor birui durerea. Astfel vor da neapărat mărturie că mama este „cea mai mare eroină a istoriei”.

(Atanasie I. Skarmoghiani, Mamele eroine ale Sfintilor Trei Ierarhi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 45-49)