Cea dintâi şi cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite o reprezintă faptul că ea este o slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujbă a Sfintei împărtăşanii ce urmează Vecerniei. La începutul dezvoltării sale era lipsită de solemnitatea pe care o are astăzi, aşa încât legătura sa cu slujba zilnică de seară era mai mult decât evidentă. Prima problemă se referă, deci, la caracterul vesperal al Liturghiei. Ştim deja că în tradiţia ortodoxă Sfânta Euharistie este întotdeauna precedată de o perioadă de postire deplină. Acest principiu general explică faptul că pentru Sfânta Euharistie, diferită ca formă de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o oră anume, pentru că timpul săvârşirii sale depinde în primul rând de caracterul zilei în care ea urmează a fi săvârşită. Astfel, la un praznic mare, Tipicul rânduieşte o împărtăşire foarte matinală, deoarece privegherea îndeplineşte rolul postului sau a pregătirii.

Pentru un praznic mic, fără priveghere, Sfânta Euharistie este mutată la o oră mai târzie, astfel încât — cel puţin teoretic — în oricare din zilele săptămânii ea trebuie să aibă loc la prânz. În cele din urmă, în zilele în care se rânduieşte un post aspru sau deplin de-a lungul zilei, Sfânta Euharistie — „întreruperea” postului — se primeşte seara. Înţelesul acestor rânduieli, care din nefericire sunt complet uitate şi neglijate astăzi, este foarte simplu. Sfânta Euharistie fiind întotdeauna sfârşitul pregătirii, plinirea nădejdii, îşi are timpul său de săvârşire sau kairos, corelat cu durata postului deplin. Acesta din urmă fie ia forma unui Priveghi de toată noaptea, fie se ţine individual. În timp ce zilele de Miercuri şi Vineri ale Postului Mare sunt zile de abstinenţă totală, slujba Sfintei împărtăşanii, care este plinirea postului, devine o prăznuire de seară. Aceeaşi logică se aplică şi pentru ajunul Crăciunului şi cel al Bobotezei, care sunt de asemenea zile de postire deplină, şi în care, deci, Sfânta Euharistie se săvârşeşte după slujba vecerniei. Dacă, totuşi, ajunul acestor praznice cade Sâmbătă sau Duminică, care în tradiţia ortodoxă sunt zile euharistice, abstinenţa „totală” se rânduieşte Vinerea. Alt exemplu: dacă Buna Vestire cade într-una din zilele Postului Mare, săvârşirea Sfintei Euharistii este rânduită după slujba vecerniei. Aceste rânduieli, care pentru mulţi par a fi arhaice şi nesmnificative astăzi, descoperă, de fapt, principiul fundamental al spiritualităţii liturgice ortodoxe: Sfânta Euharistie este întotdeauna sfârşitul pregătirii şi plinirea nădejdii; iar zilele de abstinenţă şi post, fiind cele mai puternice expresii ale Bisericii ca pregătire, sunt „încununate” cu împărtăşania cea de seară.

(Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 56-57)