Ce pot avea în comun un sat uitat de lume, din cea mai săracă zonă a judeţului Bacău, cu patria monahilor şi cu cea mai mare ţară ortodoxă? Ortodoxia este principalul factor de unitate, o singură credinţă, o singură mărturisire şi o singură Euharistie.

În cursul istoriei, au existat evenimente care au tulburat această unitate de credinţă. Oameni şi fapte, distanţa fizică, vicisitudinile vremii, factorii naţionali şi lingvistici au contribuit fiecare în parte la distanţarea acestei unităţi. Totuşi, peste toate aceste împotriviri a existat o punte de legătură între cele trei mari tradiţii. Un om sfânt şi simplu, născut pe dealurile Bacăului, cinstit ca sfânt atât în Muntele Athos, cât şi în pravoslavnica Rusie.

Calapodeştiul Bacăului – locul copilăriei şi al tinereţii Sfântului Antipa

Câteva case înşirate pe o colină, ce au în centru o istorică biserică, alcătuiesc satul Calapodeşti – fostul Vultureşti, din comuna Dealul Morii, judeţul Bacău. Un sat obişnuit, cu problemele caracteristice unei aşezări din podişul Moldovei: sărăcie, îmbătrânirea populaţiei, fuga tinerilor la oraş sau în vestita Italie, drame trăite cotidian de o mână de oameni. Însă, ceva a făcut ca numele acestui sat să fie cunoscut în întreaga lume ortodoxă şi să fie trecut chiar şi în „călindar”, aşa cum se mândresc bătrânele din Calapodeşti. Câte sate din ţara aceasta au cinstea să devină expresie liturgică, să fie prezente pe buzele a zeci de mii de preoţi din întreaga lume ortodoxă?

„Pricina” a fost un copilandru care a străbătut uliţele prăfuite ale Calapodeştiului, la începutul secolului al XIX-lea. Pe numele lui Alexandru Luchian, el nu a fost om de ştiinţă, nici nu a avut o invenţie care să transforme lumea, n-a fost nici om politic, nici măcar nu a făcut foarte multă şcoală. Un simplu copil, născut în familia diaconului Gheorghe Constantin Luchian şi a Ecaterinei Manase. De mic, a rămas orfan, lucru ce l-a făcut să înveţe o meserie – legatul cărţilor, pentru a-şi întreţine familia. Când avea în jur de 20 de ani, mama lui s-a călugărit, iar Alexandru i-a preluat exemplul, bătând la porţile mănăstirilor Neamţ şi Căldăruşani.

Athosul – patria nevoinţelor monahale

La Căldăruşani, unde a fost primit, erau încă vii povăţuirile Sfântului Paisie de la Neamţ, moştenite prin stareţul Gheorghe. Aici, fratele Alexandru s-a dovedit a fi aşa cum se cuvine celor dornici de viaţă călugărească.

După doi ani, a luat drumul către patria nevoinţelor monahale, Sfântul Munte Athos. Românii erau destul de puţini, plecaseră de vreo sută de ani cu Sfântul Paisie acasă, în Ţările Române. O mână de călugări îşi făcuseră culcuş la Schitul Lacu. Aşezarea era renumită pentru asprimea vieţii pe care o duceau monahii. În această rânduială a petrecut şi cuviosul, timp de 15 ani. După o viaţă semipusnicescă, s-a mutat într-una dintre cele mai vechi mănăstiri athonite, la Esfigmenu. Aici, a vieţuit timp de patru ani, perioadă în care a primit călugăria, numele de Antipa şi taina hirotoniei.

Tocmai în această perioadă, doi părinţi din Moldova puneau bazele unui nou schit în Athos. Cu binecuvântarea şi cheltuiala Mitropolitului Veniamin Costachi, ieromonahii Nifon şi Nectarie au început ctitorirea Schitului Românesc Podromu. Eforturilor lor s-a alăturat şi românul Antipa, care avea deja o mare popularitate între vieţuitorii Sfântului Munte. Donaţia vlădicăi Veniamin a fost suficientă doar pentru punerea temeliei. În acest context, obştea prodromită a hotărât ca ieromonahul Antipa să revină în ţară, în scopul de a strânge donaţii absolut necesare.

Nu ştim dacă a fost acasă, la Calapodeşti, dar cunoaştem că, după 20 de ani de străinătate, părintele Antipa s-a aşezat la schitul Bucium, de lângă Iaşi. De aici, şi-a trimis obolul spre fraţii aflaţi în plină ridicare a bisericii mari şi a chiliilor necesare.

Mănăstirea Valaam – locul desăvârşirii

Nevoile schitului românesc i-au purtat paşii părintelui Antipa spre pravoslavnica Rusie. O Rusie iubitoare de ortodoxie în care, de la casa regală a Romanovilor, până la cetăţeanul guberniilor, cu toţii auziseră de Sfântul Paisie de la Neamţ. Cu această speranţă, monahul român a mers la Moscova şi, apoi, la Sankt Petersburg.

Chiar din primul an al venirii sale în Rusia, a vizitat Mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda şi nu a putut să o uite. După ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a aşezat pentru totdeauna aici. Aici şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştii care îl înfiase.

Datorită vieţii sale, a ajuns să fie cunoscut în părţile de nord ale Rusiei, creând un adevărat curent de reînnoire duhovnicească. A făcut din Valaam un „Athos al nordului Rusiei”, patrie a trăirii filocalice. A împreunat duhul paisian de acasă cu nevoinţele athonite, în spaţiul unei culturi iubitoare de ortodoxie. Rezultatul se poate vedea şi acum – într-un adevărat oraş al călugărilor. Deşi nu a fost stareţ al lavrei ruseşti, până astăzi, numele Sfântului Antipa este viu pe buzele monahilor de la Valaam.

După 15 ani de vieţuire în îngheţata Rusie, în ziua de 10 ianuarie a anului 1882, Cuviosul Antipa ieroschimonahul a păşit spre marea întâlnire cu Hristos. Departe de casă, departe de Athos, departe de Prodromu pe care l-a iubit, Sfântul Antipa a rămas mărturie a faptului că sfinţii unesc – şi nu dezbină.

Calapodeştiul Bacăului multă vreme nu a ştiut că a zămislit un sfânt. Şi, nici românii nu au ştiut de viaţa acestui om minunat. Faima lui s-a menţinut atât în Rusia, cât şi la Muntele Athos. În anul 1906, monahii ruşi de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, din Sfântul Munte, l-au trecut în rândul sfinţilor. Au fost urmaţi îndeaproape de fraţii ruşi. Numai acasă, abia în anul 1992, a fost cinstit că prieten al lui Dumnezeu. Astăzi, dacă mergi la Calapodeşti, citeşti în ochii bătrânilor: „Ştii, eu sunt din sat cu Sfântul”!