Despre copilăria Sfântului Eusebiu din Siria nu se cunosc prea multe lucruri. Este știu faptul că a iubit viața monahală și a ales să pășească pe această cale încă de tânăr, după care s-a retras în vârful unui munte, mâncând câteva boabe de năut și smochine uscate. Postea atât de aspru, încât nici brâul nu mai stătea pe el, de slab ce era, iar spre bătrânețe îi căzuseră toți dinții. Și, cu toate că era atât de bolnav, Sfântul Eusebiu nici nu voia să audă de un altfel de trai decât cel cu care se obișnuise, dorind să își supună trupul, ca să poată alerga mai liber spre Dumnezeu.

Dar cum dragostea sa nu putea rămâne ascunsă, erau mulți oameni care, cunoscându-i înțelepciunea și darurile, veneau la el pentru a-i cere ajutorul. Lipsit de pace, Sfântul Eusebiu s-a dus la o sihăstrie și și-a găsit alt loc de nevoință, iar după 90 de ani de viață pe acest pământ s-a mutat în pace la cele veșnice.