S-a născut ca fiu al preotului Anania (Nane) Mihalache şi al preotesei Teodosia, la 15 iulie 1818, în satul Răzălăi din judeţul Bălţi, primind la botez numele Ioan.

Rămas orfan de tată, Ioan şi Ieremia – fratele său – au rămas în grija mamei lor, care – după ce îşi va rândui copiii – se va călugări, luându-şi numele Fevronia.

În 1831, ierodiaconului Teofilact – fratele mamei sale – l-a înscris pe Ioan, care i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, la Şcoala monahală de la Mănăstirile „Sfântul Spiridon” şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” – Frumoasa din Iaşi, unde a învăţat să scrie, să citească, tipicul bisericesc şi muzica psaltică.

Ca elev, în 1833, Ioan a participat la punerea pietrei de temelie a Catedralei mitropolitane din Iaşi de către Mitropolitul Veniamin Costachi (1803-1842).

Însă, în 1834, când ierodiaconul Teofilact a fost numit egumen al Mănăstirii „Sfântul Prooroc Samuil” din Focşani, Ioan a trebuit să părăsească Iaşul şi să-l urmeze.

La Focşani a stat doar doi ani, până în anul 1835, când Episcopul Chesarie al Buzăului apreciindu-i calităţile sale sufleteşti, vocale şi intelectuale, nu a stat prea mult pe gânduri, ci l-a tuns pe tânărul Ioan în monahism la 23 noiembrie 1835, cu numele Iosif, după numele lui Iosif I al Argeşului, părintele său duhovnicesc; iar a doua zi după călugărie l-a hirotonit diacon.

În anul 1836, monahul Iosif Naniescu s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, care abia se înfiinţase, unde îl va avea ca profesor de muzică bisericească pe Matache Cântăreţul, unul dintre ucenicii marelui dascăl şi protopsalt Macarie ieromonahul.

După absolvire, în perioada 1840-1847, se va înscrie la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti pentru a-şi continua studiile în domeniul muzicii psaltice. Aici îi va avea profesori pe cei mai iscusiţi dascăli ai vremii, printre care şi Anton Pann, cu care va lega o strânsă şi durabilă prietenie. De altfel, el fiind un student foarte disciplinat şi foarte bun la carte, dar mai ales la muzică, era iubit şi de colegi şi de profesori. Nu trebuie de uitat că, la 30 noiembrie 1846, cu un an înainte de finalizarea studiilor, părintele său duhovnicesc, Episcopul Chesarie al Buzăului, s-a strămutat la cele veşnice.

Fiind apreciat de Mitropolitul Nifon al II-lea Rusailă al Ungrovlahiei (1865-1875) – din 1865 mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române – a fost hirotonit preot de către arhiereul Timotei Troados, pe seama Bisericii „Sfântul Ioan cel Mare” în ziua de 29 august 1850, după ce, în prealabil, în anul 1849, a fost numit egumen la Mănăstirea Şerbăneştii Morunglavului din părţile Râmnicului-Vâlcea, unde va rectitori biserica şi corpul de chilii.

Doi ani mai târziu, în noiembrie 1852, a fost ridicat de către Mitropolitul Nifon al II-lea Rusailă la rangul de protosinghel. Hirotesia întru protosinghel a fost săvârşită de către Episcopul Calinic al Râmnicului; în anul 1857 a fost numit egumen al Mănăstirii Găiseni din judeţul Dâmboviţa.

În anul 1860, Mitropolitul Nifon i-a conferit rangul de arhimandrit, iar în anul 1863 l-a numit egumen al Mănăstirii Sărindar din Bucureşti. Aici nu va rămâne decât o scurtă perioadă de timp, deoarece Legea secularizării averilor mănăstireşti a dus la desfiinţarea egumeniei. După acest moment, şi-a reluat activitatea de profesor de Religie, predând la Gimnaziul „Gheorghe Lazăr” (1846-1866), la Liceul „Matei Basarab” (1866-1873) şi la Şcoala Normală „Carol I” (1867-1870); şi – în cele din urmă – fiind din 1870 până în 1871 profesor şi director al Seminarului „Central” din Bucureşti.

La 23 aprilie 1872 a fost hirotonit arhiereu – cu titlul de Mireon – după care, la 18 ianuarie 1873, a fost numit Episcop al Argeşului; doi ani mai târziu, în anul 1875, Mitropolitul Nifon trecând la cele veşnice, în scaunul de Mitropolit primat a fost ales Mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, iar în cel al Moldovei, Colegiul electoral l-a ales – la 10 iunie 1875 – pe Iosif Naniescu al Argeşului, fiind instalat la 6 iulie.

Mitropolitul Iosif Naniescu a păstorit Mitropolia Moldovei timp de 27 ani, rămânând pentru urmaşi un exemplu viu şi greu de imitat. Continuarea şi finalizarea lucrărilor de construcţie a Catedralei mitropolitane din Iaşi (1881-1887) – începută în anul 1833 de vrednicul său înaintaş Veniamin Costachi (1803-1842); de asemenea a înfiinţat, pentru prima dată, o corală mixtă, sub bagheta compozitorului Gavriil Musicescu. S-a preocupat de mutarea sediului Seminarului Teologic de la Mănăstirea Socola în fostul palat al lui Mihail Grigore Sturdza, situat lângă Catedrala mitropolitană; în cuvântul său inaugural, a spus: „Veniamine, te-am răzbunat! Astăzi te-am instalat în palatul aceluia care te-a amărât şi te-a făcut să pleci din scaun”. Lui i se datorează şi deschiderea şcolii de cântăreţi, refacerea clădirilor din incinta Centrului mitropolitan, restaurarea altor lăcaşuri de cult: biserici parohiale, schituri şi mănăstiri, precum şi bisericile „Sfinţii Trei Ierarhi” şi „Sfântul Nicolae” Domnesc.

Celor enumerate li se adaugă mutarea moaştelor Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” la Catedrala mitropolitană în urma incediului din noaptea de 27 decembrie 1888, slujirea a nenumărate Sfinte Liturghii şi rostirea a tot atât de multe predici, sfinţirea de biserici şi hirotonia a multor diaconi şi preoţi; precum şi nenumăratele acte filantropice.

În fiecare an îi îmbrăca şi-i hrănea la trapeza reşedinţei mitropolitane pe mulţi elevi şi studenţi, indiferent de etnie, iar altora le dădea bani pentru cărţi şi taxe.

Săracilor niciodată nu le dădea mai puţin decât costa o pâine. Era de o sensibilitate proverbială.

Se spune că, la el venea pentru milă şi rapsodul Barbu Lăutaru pe care mitropolitul, după ce îl miluia, îl punea să cânte stihira din Postul Mare: „Nu mă pedepsi, Stăpâne”.

Mitropolitul Iosif Naniescu a fost preocupat nu doar de construirea de biserici, ci şi de instruirea şi culturalizarea clerului; nu mai puţin de apărarea Bisericii în faţa diferitelor pericole cauzate de secularizare.

În acest scop, la 25 martie 1883 a apărut din iniţiativa şi pe cheltuiala sa „Revista Teologică”, publicaţie săptămânală cu caracter apologetic, având ca redactori pe profesorii Constantin Erbiceanu şi Dragomir Demetrescu de la Seminarul Teologic de la Socola.

Tot în timpul – şi cu binecuvântarea Mitropolitului Iosif Naniescu – în anul 1888, a apărut: Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului, scrisă de Gavriil Protul; aceasta fiind o lucrare de o importanţă majoră pentru spiritualitatea ortodoxă şi istoriografia românească.

Cât priveşte opera muzicală a Mitropolitului Iosif Naniescu, trebuie să spunem că a fost publicată de Episcopul Romanului Gherasim Safirin, în cartea sa intitulată Culegere de cântări bisericeşti (Bucureşti, Tipografia Cărţilor bisericeşti, 1908), precum şi în alte colecţii de cântări psaltice, precum: Rânduiala Sfintei şi Dumnezeeştii leturgii (Buzău, 1856), sub îngrijirea ieromonahului Serafim; Utrenier şi Liturghier (Buzău, 1921), de Ioan Zmeu; Buchetul muzical (Bucureşti 1900), de Neagu Ionescu; Carte de muzică bisericească (Bucureşti, 1902), de Nifon Ploieşteanul, Antologhion (Bucureşti, 1947), de arhid. Anton V. Uncu; Cântările Sfintei Liturghii şi alte cântări bisericeşti (Bucureşti, 1992) şi celelalte ediţii, de Pr. prof. Nicu Moldoveanu.

Numeroase partituri se păstrează în manuscrisele psaltice din Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Sfântului Sinod, Biblioteca Mitropolitană din Iaşi şi în Biblioteca Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

Mitropolitul Iosif Naniescu, pentru bogata sa activitate publicistică, în anul 1888, a fost numit membru de onoare al Academiei Române, căreia i-a donat un generos fond de carte, singura sa bogăţie, oprindu-şi pentru sine Sfânta Scriptură, Ceaslovul şi Vieţile Sfinţilor.

Nicolae Iorga avea să-i sintetizeze viaţa în cuvinte de o aleasă sensibilitate şi frumuseţe literară: „Ales Mitropolit al Moldovei la 1875, acest Basarabean, care a trăit până la adânci bătrâneţe în chiliile sărăcăcioase de lângă măreaţa mitropolie a lui Veniamin Costachi, zidită după planurile lui Gheorghe Asachi însuşi şi sfinţită în prezenţa unui Rege al României, a fost – ca şi marele Veniamin, cel veşnic milostiv şi darnic – păzitorul cinstit al averii rămase Mitropoliei, în clădiri, odoare şi odăjdii, slujitorul credincios în biserica Dumnezeului său şi, neasămănat iubitor de cultură, ca un inel de aur între bronzul vechilor timpuri de carte bisericească şi fierul aspru al noii culturi laice revărsate şi asupra Bisericii.

Care a fost Ieşeanul, Moldoveanul, Românul cu iubire pentru Legea strămoşilor săi care să nu fi vărsat o lacrimă caldă când trupul bătrânului de optzeci şi doi de ani se coborâ, la 1902, călugăreşte, afară din zidurile bisericeşti, în care el – sfânt viu – stătuse închinându-se treizeci de ani între chipurile sfinţilor nemuritori?

O epocă din istoria Bisericii româneşti s-a încheiat în clipa când genele lungi albe se aplecară pe obrajii supţi de viaţă aspră, pecetluind pentru vecie lumina ochilor vii” (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, volumul II, Editura Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1932, p. 242).

Mitropolitul Iosif Naniescu s-a strămutat la cereştile lăcaşuri, la 26 ianuarie 1902, împăcat cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu, fiind înmormântat în scaun, în partea de sud a Catedralei mitropolitane.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – în şedinţa sa de lucru din 5 octombrie 2017 – l-a trecut în rândul sfinţilor pentru sfinţenia vieţii lui, pentru blândeţea şi înţelepciunea sa, dar – mai ales – pentru faptele lui de milostenie – cu numele „Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv – Mitropolitul Moldovei”, având ca zi de pomenire la 26 ianuarie.