Sfântul Ierarh Spiridon este unul dintre cei mai vestiţi sfinţi ai Bisericii. În Ortodoxie, evlavia faţă de un sfânt este în primul rând o realitate eclesială, trăită de poporul lui Dumnezeu, iar canonizarea urmează acestei evlavii spontane care izvorăşte din credinţă. Evlavia faţă de un sfânt este aşadar o realitate pnevmatologică şi eclesiologică: ea este rodirea Duhului Sfânt în viaţa credincioşilor ca urmare a rugăciunilor sfântului către Dumnezeu şi este prilej de mulţumire a întregii comunităţi creştine pentru darul lui Dumnezeu revărsat în ea. Aşadar, cinstirea deosebită a unui sfânt în Biserică se datorează în primul rând faptului că poporul lui Dumnezeu simte duhovniceşte rugăciunea şi lucrarea de har a sfântului respectiv.

Sfântul Spiridon a trăit in vremea sfântului împărat Constantin cel Mare şi a fiilor săi, în insula Cipru, fiind păstor de oi. Pentru râvna şi dragostea de cele sfinte a fost hirotonit preot şi apoi episcop al cetăţii Trimithon. Blândeţea şi smerenia sa au ajuns până la urechile împăratului roman, iar lucrările minunate pe care le săvârşea prin harul lui Dumnezeu continuă şi după plecarea lui în veşnicie. Viaţa sfântului este un model sfânt pentru toţi cei care voiesc să slujească cu toată fiinţa lor lui Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, este prăznuit în cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe în ziua de doisprezece decembrie. Cultul Bisericii este quintesenţa teologiei Bisericii. În el s-au concentrat toate profunzimile teologice ale veacurilor. Textele liturgice sunt o dogmatică vie şi doxologică, în care esenţialul rugăciunii Bisericii se uneşte cu diversitatea metaforică a gândirii patristice. Alegoria liturgică este expresia realităţii fundamentale a Bisericii lui Hristos: „lex orandi lex credendi est”. În metaforele cultice este prezentă toată devoţiunea mistică a Părinţilor, avântul dogmatic al ierarhilor teologi, dăruirea de sine a martirilor şi asceza trasfiguratoare a cuvioşilor. În limbajul simplu al troparelor şi stihirilor, Biserica a decantat toată viaţa şi teologia ei în cheie doxologică, adică vivantă, plenară şi actualizată. Cultul nu e o teologie sistematică, ci o dogmatică discursivă şi expresivă, el cuprinde esenţial toată bogăţia de gândire a Bisericii. La o observaţie mai atentă, toată imensa literatură patristică a primului mileniu creştin izvorăşte din raţiuni exclusiv practice. Orice efort speculativ are motivaţie concretă, aceea a îndumnezeirii omului prin misiune, pastoraţie, interpretare şi actualizare a mesajului creştin la societatea vremii. Toate operele teologice ale Sfinţilor Părinţi examinează şi răspund la probleme teologice specifice, date de contextul pastoral şi misionar al timpului respectiv. Cultul liturgic preia şi elaborează acest imens material de viaţă şi gândire creştină, insistând asupra metaforelor mistice care explică estetic diversitatea infinită a locuirii lui Hristos prin Duhul Sfânt în inima omului.

Astfel, cea mai profundă teologie dogmatică este prezentă în formă alegoric-discursivă pentru a ritma liturgic viaţa lui Dumnezeu în Biserică şi a Bisericii în Dumnezeu. Procesul complex de unire în har a omului cu Dumnezeu este prezentat prin rodirea lui exemplară în sfinţi. Sfântul realizează în sine la modul plenar şi exemplar vocaţia de îndumnezeire a umanităţii şi este modelul cel mai firesc de umanitate împlinită, adică unită fără confuzie în Hristos – Plinătatea sfinţeniei şi a vieţii. Omul teofor (purtător de Dumnezeu) este o miridă din Trupul euharistic al lui Hristos. El devine mereu, fără încetare, o transparenţă unică şi personală a Preasfintei Treimi, integrând şi asumând toate raţiunile lumii şi dăruindu-le pecetea sa personală şi unică, atât de importantă încât Însuşi Hristos a murit şi a înviat pentru ea. Aghiologia este aşadar extensia personală şi pnevmatologică deopotrivă a prezenţei lui Hristos în viaţa întregii Biserici şi în viaţa fiecărui credincios. Mai mult decât atât, viaţa sfinţilor lui Dumnezeu pe care Biserica îi sărbătoreşte în fiecare an este integrată în viaţa lui Hristos. Sfinţii devin „casnici ai lui Dumnezeu” nu numai ontologic, fiind împreună locuitori ai Bisericii celei veşnice care este Împărăţia lui Dumnezeu, ci şi eortologic, în viaţa şi doxologia credincioşilor. Sărbătorile sfinţilor primesc sens veşnic din sărbătorile Mântuitorului, îşi plinesc reciproc înţelesurile şi vădesc dorirea Bisericii de cele fără de sfârşit. Ca icoană a Împărăţiei lui Dumnezeu, calendarul Bisericii exprimă succesiv plenitudinea de har a vieţii veşnice. Ea este întruparea veşniciei în succesiunea temporală a vieţii Bisericii. Veşnicia se revarsă temporal, consecutiv şi progresiv în viaţa oamenilor care slujesc lui Dumnezeu, astfel că Biserica retrăieste cu o intensitate unică, mereu nouă, viaţa lui Dumnezeu printre oameni. Naşterea Mântuitorului, Botezul, Schimbarea la Faţă, Moartea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu sunt actualizate în slujirea liturgică. Evenimentele mântuitoare au fost înveşnicite în persoana unică a Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, aşa că Biserica realizează prin Duhul Sfânt o intrare mistică în realitatea veşnică a Treimii. Fără a abandona temporalul, ci a-l umple de un sens netrecător, Ortodoxia slujeşte eternitatea, trăieşte mistagogic în lumina Zilei a Opta, care este prezentă spiritual în viaţa Bisericii. În cultul liturgic, timpul şi veşnicia se unesc mistic, neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Întruparea Mântuitorului înseamnă unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească, iar timpul creaturii se uneşte cu veşnicia lui Dumnezeu. Fiecare moment din viaţa lui Hristos pe pământ este impregnat şi unit asimetric cu eternitatea Treimii. Veşnicia lui Dumnezeu devine accesibilă prin har, iar prin Cincizecime, Hristos Se interiorizează prin Duhul Sfânt în viaţa lăuntrică a Bisercii pe care a zidit-o pe Cruce. În Biserica cincizecimică, Logosul întrupat nu mai este în faţa Apostolilor, ci în lumina lăuntrică a firii lor, în interioritatea cea mai intimă. Hristos devine prin Duhul, interioritatea cea adevărată a celor ce-l iubesc şi trăieşte viaţa lor în chip neamestecat şi nedespărţit.

Doar în acest orizont al Duhului putem înţelege diversitatea şi frumuseţea jertfelnică a fiecărei vieţi de sfânt pentru că acesta a devenit întreg o jertfă şi un altar al iubirii lui Dumnezeu pentru lume. În viaţa fiecărui sfânt moare şi înviază Hristos Cel veşnic, iar viaţa şi moartea oamenilor lui Dumnezeu este o Liturghie a iubirii Mielului răstignit – Hristos: „M-am răstignit împreună cu Hristos, şi de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine. Şi viaţa mea de acum, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2, 22).                

Vom examina în cele ce urmează câteva din profunzimile de sens ale troparelor şi stihirilor din cultul liturgic al Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei.

În personalitatea complexă a marelui Ierarh, valorile personale ale vieţii sale în slujba Bisericii sunt unite cu râvna misionară şi pastorală de a clădi Biserica lui Dumnezeu, smerenia cu fermitatea apărării credinţei, demnitatea de fiu al lui Dumnezeu după har cu simplitatea purtărilor şi a vieţii, facerea de minuni cu apropierea de credincioşi. Toate aceste aspecte ale vieţii sfântului sunt surprinse în vocaţia lor ultimă, adică în voinţa lui Dumnezeu pentru împlinirea persoanei umane. Sfinţenia se realizează tocmai în măsura în care o persoană umană împlineşte valorile potenţiale dăruite ei de către Dumnezeu şi în măsura în care îşi aduce creativitatea sa ca jertfă pe altarul iubirii lui Dumnezeu.

Astfel una dintre stihirile vecerniei mici îl numeşte: „dreptarul arhiereilor, reazemul cel de neclintit al Bisericii (...), izvorul minunilor, potirul dragostei cel nedeşertat, luminătorul cel mult luminos, organul Duhului, minte dumnezeiască (...), omule ceresc şi înger pământesc”[1]. Toate aceste numiri trebuie transmise ca îndreptar de valori, prin extensie fiecărui credincios, dar mai ales preoţilor şi arhiereilor. Sfântul Spiridon este un adevărat contrafort („reazem”) al Bisericii care vădeşte neputincioase atacurile duşmanilor nevăzuţi ai dreptei credinţe. Biserica lui Hristos este aşadar văzută ca o cetate a Împăratului Hristos, imagine prezentă deja în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul care vede Biserica şi Împărăţia lui Dumnezeu ca pe nişte cetăţi ale luminii dumnezeieşti (cf. Apocalipsa 21,2, 23; 22, 19 ). Prin acestă metaforă a cetăţii eclesiale (folosită şi de Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Hrisostom, Fericitul Augustin – De civitate Dei) este pusă în evidenţă dimensiunea comunională a Bisericii lui Hristos, care nu este un grup de iniţiaţi în mistere inaccesibile majorităţii, ci este poporul lui Dumnezeu chemat la viaţa cea veşnică. Numirea de „înger pământesc şi om ceresc” arată împlinirea vocaţiei umanităţii: aceea de a asuma şi de a uni întreaga creaţie în umanitatea preaslăvită a Fiului lui Dumnezeu.

În viaţa Sfântului Spiridon, transparenţa Duhului Sfânt era atât de evidentă, încât voinţa omenească urma întocmai poruncilor Stăpânului, iar minunile săvârşite de el sunt expresia puterii lui Dumnezeu lucrătoare în el. Sfântul este făcător de minuni pentru că Dumnezeu lucrează în el fără împotrivire, făcându-se viaţa vieţii sale prin smerenie şi rugăciune: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Psalm 67, 37).

Una dintre cele mai semnificative minuni din viaţa Sfântului Ierarh Spiridon este cea săvârşită la Sinodul I ecumenic. După ce toate argumentele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii au fost expuse pentru întoarcerea ereticilor arieni, văzând cerbicia şi înverşunarea acestora, Sfântul Spiridon a demonstrat puterea lui Dumnezeu Care săvârşeşte minuni prin oamenii Lui şi prezenţa tainică a Sfintei Treimi în creaţie. Luând o cărămidă în mâinile sale şi rugându-se lui Dumnezeu, prin minune dumnezeiască, din aceasta a ieşit foc care s-a înălţat spre cer, apă care a curs pe pământ şi lutul care a rămas în mâna sfântului. Această minune a fost săvârşită pentru încredinţarea tuturor că ipostasurile Sfintei Treimi sunt unite şi distincte, Sfânta Treime fiind Un singur Dumnezeu în trei Presoane:

„Cel ce cu dreaptă credinţă în chip luminat ai arătat unirea Cuvântului împreună cu Tatăl, ai depărtat pe toţi de la rătăcirea lui Arie şi iai învăţat să cânte: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat”[2]

Prin această minune, Sfântul Spiridon se vădeşte pe sine ca un teolog al Sfintei Treimi şi ca apărător al credinţei celei drepte (ortodoxia). Puterea lui Dumnezeu cea lucrătoare în oameni arată şi vocaţia umanităţii în legătură cu creaţia. Sfântul asumă şi transcende creaţia şi o orientează spre Dumnezeu. Pentru oamenii credincioşi, natura este un dar şi o dăruire a Creatorului, este o oglindă de slavă şi o fereastră de har pentru a vedea iubirea lui Dumnezeu cea revărsată peste lume. Întregul sobor al sfinţilor lui Dumnezeu aduce mărturie despre această armonie regăsită a omului credincios cu natura creată prin harul Mângâietorului. Minunea Sfântului Spiridon de-a întoarce curgerile râului îl arată pe acesta următor lui Hristos, Cel ce a pus dintru început toată natura spre slujirea omului, Cel ce a întors Iordanul din curgerea sa pentru a arăta puterea lui Dumnezeu de a întoarce firea omenească prăbuşită sub propria slăbiciune înapoi la Dumnezeu – Izvorul vieţii.

Textele liturgice continuă cu metafore euharistice în care Sfântul Ierarh Spiridon este numit „ospătător duhovnicesc”[3], iar sărbătoarea sa este numită „masă dumnezeiască”[4]. În acestă perspectivă biblică este văzut întreg cultul ortodox care este „ospăţ de Taină”, extensie liturgică şi eclesială a Cinei celei de Taină. În această perspectivă euharistică, Maica lui Hristos şi Maica Bisericii este izvorul umanităţii Fiului lui Dumnezeu întrupat:

„Strugurele cel întru totul copt, Preacurată, pe care în chip nelucrat l-ai purtat în pântece, dacă L-ai văzut spânzurat pe lemn, tânguindu-te ai strigat, zicând: Fiule, izvorăşte must, prin care să se înlăture toată beţia patimilor”[5].

Demnitatea arhierească a Sfântului Spiridon este o paradigmă a jertfelniciei personale şi o slujire adusă Sfintei Treimi: „Cuvioase Părinte Spiridoane înţelepte, cu bunele tale fapte te-ai arătat ierarhilor dumnezeiesc odor”.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale cultului Sfântului Spiridon este şi permanenta împletire alegorică a virtuţilor Sfântului Ierarh cu atmosfera de efervescenţă pnevmatică adusă de Naşterea Mântuitorului. Troparele exaltă deopotrivă puterea facerii de minuni a sfântului şi miracolul definitiv şi izvorâtor de viaţă al Crăciunului. Sărbătoarea luminii dumnezeieşti care se pogoară peste lume este poarta minunilor săvârşite de Dumnezeu în sfinţii săi. Această plurivalenţă paradoxală a eortologiei ortodoxe demonstrează caracterul unitar al cultului divin în care se întrepătrund viaţa lui Dumnezeu printre noi şi viaţa noastră în Dumnezeu. Toate valorile luminoase ale sfinţeniei ierarhului Trimitundei sunt puse în valoare şi primesc sens de la bucuria cea aşteptată de întreaga istorie: Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Toată râvna sfinţilor încape în lumina blăndă a privirii Pruncului dumnezeiesc. Toată viaţa şi veşnicia se concentrează firesc în fragilitatea şi smerenia jertfelnică a copilului din Betleem. Toate chemările şi suspinurile istoriei îşi găsesc răspunsul în iubirea duioasă a Fecioarei care Îl naşte şi Îl hrăneşte din sânul ei pe Dumnezeu.

Iubitori de alegorie mistică, Părinţii imnografi unesc toate evenimentele istoriei şi le aşază ca pe nişte daruri la intrarea în Peştera Betleemului. În viaţa unui sfânt toată istoria este umanizată şi personalizată pentru că e asumată dăruitor şi jertfită lui Dumnezeu.

De asemenea, în stihirile Canonului Întâi al Utreniei, Ierarhul este asemănat cu David, cel ales cu fecioria şi cu smerenia pocăinţei: „de la turme, ca pe un alt David, luându-te Ziditorul, păstor mai presus de toţi te-a pus pe tine turmei celei cuvântătoare, strălucind cu nevinovăţia şi cu nerăutatea înfrumuseţându-te, cuvioase părinte”[6]. Reprezentarea simbolică paralelă continuă cu marele Moise, Cel ce a văzut pe Dumnezeu în muntele cel sfânt al Lui şi care va fi modelul omenesc al urcuşului mistic[7] către lumina cea pururea fiitoare a lui Dumnezeu: „Suitu-te-ai în muntele nepătimirii, intrat-ai în norul adâncii cugetări a celor dumnezeieşti şi pe lespedea inimii tale ai primit legea cea mântuitoare, ca un preasfinţit şi ca un slujitor de aproape al Stăpânului tău”[8].

Profunzimea metaforelor pasorale şi mistice este dublată de tipologia biblică convergentă în viaţa sfinţilor. Sfântul Spiridon, „ispravnicul Bisericii lui Hristos” este asemănat cu toţi drepţii Vechiului Testament: „A lui Avraam iubire de străini având şi nerăutatea lui Iacob, nevinovăţia lui Iov, bunătatea lui Moise şi blândeţea lui David, vas al Duhului cu totul luminat după vrednicie te-ai arătat, Spiridoane. Pentru aceasta ca şi Ilie ai trimis pământului ploaie şi curgerile râurilor cu darul, ca Elisei, le-ai oprit, ierarhe”[9]. Observăm cum toţi marii drepţi ai Vechiului Testament sunt icoane profetice a Fiului lui Dumnezeu, Cel ce este minunat între sfinţi. Prezenţa lui Dumnezeu în lume şi în mod accentuat în sfinţi se întrepătrunde de atotştiinţa Lui, iar harul dumnezeiesc devine în om încă de la început o „respiraţie a Duhului Sfânt” în el (după expresia Sfântului Teofan Zăvorâtul). Astfel, pruncul născut în rugăciune şi hrănit de Dumnezeieştile Taine ale lui Hristos devine purtător de Dumnezeu încă din pântecele maicii sale: „Pe ierarhul Domnului, care din pântece este sfinţit (...), acum să-l lăudăm”[10]. Această lumină continuă a harului în viaţa sfinţilor este prezentă şi în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, care, prunc fiind, a supt doar de la sânul cel drept al mamei sale, iar în zilele de miercuri şi vineri nu mânca nimic. Minunile lui Dumnezeu se revarsă peste pruncii Săi într-un mod negrăit şi necuprins, dovedind caracterul unitar al persoanei umane şi vocaţia plenară a vieţii temporale a omului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14). Dumnezeu priveşte viaţa noastră ca pe un tot unitar şi unic, în care toate faptele şi gândurile noastre sunt cunoscute de El „Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izbăvitorul mau, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte. Cele încă nesăvârşite de mine le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta se află scrise şi cele încă nefăcute de mine”[11]. Astfel, Dumnezeu transcende în iubire rânduielile temporale ale dezvoltării fiinţei umane şi străluceşte minunat în sfinţii Săi arătându-le vocaţia lor de lumină după cuvintele lui Hristos: „Iar sfinţii vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui Meu” (Matei 13, 43). Sfântul Spiridon este în acest sobor al luminilor „soare prealuminos”[12] care răspândeşte lumina cea necreată a lui Dumnezeu.                       

Din toate aceste observaţii, putem conchide că Sfântul Ierarh Spiridon este (aşa cum poate fi văzut şi din viaţa şi minunile sale) unul din cei mai mari sfinţi ai Bisericii noastre. El a împletit în mod complex şi unic demnitatea arhierească primită de la Hristos cu smerenia adâncă, liniştirea contemplativă cu râvna cea aleasă în apărarea Ortodoxiei, rugăciunea de taină cu iubirea nesfârşită a Sfintei Liturghii, simplitatea în vorbe şi purtări cu puterea facerii de minuni, blândeţea părintească cu fermitatea pastorală, curăţia interioară cu mustrarea aprigă a celor rătăciţi, osteneala vindecătoare cu odihna vorbirii cu Dumnezeu, înălţimea gândului smerit cu profunzimea învăţaturilor sale. De aceea el a fost simţit în toată istoria Bisercii ca un apărător al Adevărului şi vindecător al celor în suferinţă. Sfintele sale moaşte, prezente în Insula Kerkira sunt un odor de mângâiere şi de har, precum şi un izvor de vindecare şi de pocăinţă tuturor pelerinilor şi celor ce cinstesc sfânta lui pomenire.