În concepția Sfântului Ignatie, Biserica este aceea prin care putem dobândi mântuirea, deoarece în Biserică ni se revarsă harul dumnezeiesc și puterea lui Iisus Hristos. „De aceea a primit Domnul mir pe capul Lui, ca în Biserica Lui să miroasă parfumul nestricăciunii” (Epistola către efeseni, 17.1).Biserica este concepută ca instituție, care dintru început se află în legătură cu persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Marele Părinte apostolic subliniază și rolul cel mai de seamă al Bisericii în viața creștinilor, și anume acela de a mijloci comuniunea spirituală a credincioșilor cu Iisus Hristos prin Sfintele Taine, care se sfințesc și se găsesc exclusiv în Biserică.

Nota dominantă a tot ceea ce scrie Sfântul Ignatie este constituită de unitate. Unitatea Bisericii, care implică supunerea față de episcop, este unul dintre însemnele fundamentale ale creștinismului autentic. Pentru că ascultarea față de episcop este echivalentă cu ascultarea față de Dumnezeu, Sfântul Ignatie poate spune că uniunea pe care o oferă Dumnezeu este El Însuși: „Hristos, nădejdea noastră (I Timotei 1, 1), în Care vom fi găsiți dacă viețuim așa” (Epistola cătretralieni,II.2) .

Accentul la Sfântul Ignatie se pune pe ascultarea față de învățătorii Bisericii care oferă accesul la Dumnezeu. Într-una dintre imagini, episcopul prezidează după modelul lui Dumnezeu, cu preoții așezați după modelul sinodului apostolilor (Epistola către magnezieni,6.1). Într-o altă imagine, preoții sunt percepuți ca acordați la episcop, precum corzile unei chitare (cu douăsprezece corzi), cu credincioșii, toți cântând într-o singură voce, formând corul (Epistola către efeseni, 4.1.2). Și atunci, adevăratul creștin este în perfectă concordanță și armonie cu Biserica adunată în jurul episcopului. O astfel de unitate conduce la participarea la Dumnezeu: „Fiecare din voi deci să fiți un cor; și în armonia înțelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântați prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă audă și să vă cunoască prin faptele bune pe care le faceți, că sunteți mădulare ale Fiului Său. Vă este, dar, de folos să fiți într-o unire fără de prihană, pentru ca să aveți pururea parte și de Dumnezeu” (Epistola către efeseni, 4.2). „Prin cruce, prin patima sa, Hristos vă cheamă să fiţi mădulare ale Lui. Nu poate capul să se nască fără mădulare. Dumnezeu a făgăduit unire; iar unirea este El.” (Epistola către efeseni, 11).

Purtători de Hristos și de cele sfinte

În conformitate cu dorința sa de a-L denumi pe Hristos Dumnezeu fără o altă calificare (Epistola către efeseni, 7.2), Sfântul Ignatie merge mai departe decât orice alt autor în domeniul Noului Testament, vorbind despre intimitatea credinciosului cu Dumnezeu. Pentru a se bucura de această intimitate cu Dumnezeu, omul trebuie să se despătimească, să se pacifice și să fie în comuniune cu clerul și ceilalți credincioși ai Bisericii, căci „Dumnezeu nu locuieşte unde este dezbinare şi mânie”. (Epistola către filadelfieni, 8.1). Printre altele, Sfântul Ignatie Teoforul subliniază că Dumnezeu este în noi și noi suntem teofori sau hristofori. El însuși se numește „teofor”, la începutul epistolei sale către romani, adică purtător de Dumnezeu, purtător de chip al lui Dumnezeu și de har și putere pe care o poate folosi ca să devină asemenea cu Dumnezeu.

Creștinii sunt „purtători de Dumnezeu”, „purtători de Hristos și de cele sfinte” (Epistola către efeseni, 9.2) și „alergători ai lui Dumnezeu” (în sensul că merg pe calea lui Dumnezeu). Ei „participă la Dumnezeu” (Epistola către efeseni, 4.2), „sunt întregi (în sensul de necorupți de nici o erezie, genuini – n.n.) cu Dumnezeu” (Epistola către efeseni, 9.1), „sunt plini de Dumnezeu” (Epistola către magnezieni, 14.1) și „îl au pe Dumnezeu în ei” (Epistola către romani, 6.3). Totuși, aceste expresii nu implică decât că subiecții lor sunt creștini autentici, supuși voinței lui Dumnezeu, exprimată prin episcop. Ele poartă adevăratul sens al relației calde cu Dumnezeu.

Putem regăsi căldura și fervoarea personală în pasajele exprimând urmarea lui Dumnezeu și primirea Lui în suflet, în special acolo unde Sfântul Ignatie aplică acești termeni propriei persoane. Totuși, cazurile precizate anterior sunt rare. În majoritatea cazurilor, destinatarii scrisorilor sunt numiți următori ai lui Dumnezeu, și nu autorul însuși. Efesenii sunt astfel de următori (Epistola către efeseni, 1.1), pentru că demonstrează dragoste în trimiterea unei delegații conduse de episcopul Onisim care să-l întâmpine pe Sfântul Ignatie la sosirea acestuia în Smirna. De asemenea, tralienii sunt și ei „următori ai lui Dumnezeu”, pentru că au acționat similar sub conducerea episcopului lor, Polibie (Epistola către tralieni, 1.2). Mai mult, efesenii sunt sfătuiți să devină imitatori ai lui Iisus Hristos în suportarea răbdătoare a relelor aduse lor: „… să ne străduim să imităm pe Domnul (I Tesalonicieni 1, 6); ˗ Cine a fost mai nedreptățit ca El? Cine a fost mai lipsit? Cine a fost mai disprețuit? ˗ ca să nu se găsească în voi iarbă a diavolului, să rămâneți trupește și duhovnicește în Iisus Hristos, în toată curățenia și cumințenia” (Epistola către efeseni, 10.3); filadelfienii sunt conjurați să fie următori ai lui Iisus Hristos în dragostea lor în uniune și supunere față de episcop. Numai într-o singură ocazie, Sfântul Ignatie aplică tema aceasta a urmării Domnului Hristos la propria persoană, când imploră Biserica să-i permită să fie un următor al suferinței Dumnezeului său: „Îngăduiți-mă să fiu următor al patimilor Dumnezeului meu! Dacă-L are cineva în el, să se gândească ce vreau și să aibă milă de mine, pentru că știe cele care mă apasă” (Epistola către romani, 6.3). Acest aspect nu indică o preocupare individualistă legată de propria mântuire. El tânjește să exemplifice prin propria viață supunerea față de Hristos și acceptarea suferințelor pe care o recomandă celorlalți creștini. Într-adevăr, în modestia și smerenia sa, el îi concepe pe ceilalți ca fiind deja „următori ai lui Dumnezeu” (Epistola către efeseni, 1.1), în timp ce el însuși va deveni imitator numai prin martiriu.

Aceeași modestie poate fi observată și în legătură cu atingerea lui Dumnezeu. Această realizare spirituală supremă nu este neapărat o realitate prezentă pentru creștin, cât mai ales o posibilitate viitoare, o comuniune cu Dumnezeu care se realizează în momentul morții. Sfântul Ignatie nu-și consideră mântuirea de la sine înțeleasă. Ca să-l poată atinge pe Dumnezeu, el solicită rugăciunile magnezienilor (Epistola către magnezieni, 14). Astfel de realizare este fructul adevăratei ucenicii, o ucenicie pe care speră să o demonstreze în arenă.

El îi imploră pe romani să nu-l înșele cu materia, ci să-l lase să primească lumina curată (Epistola către romani,6.2). Cele mai apropiate paralele se pot trasa la Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Ignatie simte că durerile nașterii se apropie (Epistola către Romani,6.1.; cf. Sfântul Apostol Pavel, Epistola către romani, 8, 23); poftele sale materiale au fost crucificate: „… dorința mea a fost răstignită și nu este în mine foc care să iubească materia” (Epistola către romani,7.2); nu-și dorește să mai trăiască după obiceiul omului, „după oameni” (Epistola către romani, 8.1.; a se compara cu Galateni 2, 20), ci să devină o ființă umană autentică. „Vă rog să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă, linguşiţi fiarele, ca ele să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din trupul meu; ca nu adormind să fiu povara cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l va vedea lumea. Faceţi rugăciuni lui Dumnezeu pentru mine, ca să fiu găsit, prin aceste unelte (adică prin dinții fiarelor – n.n.), jertfă lui Dumnezeu”. (Epistola către romani, 4.1-2). „Aş dori ca fiarele să-mi fie pregătite şi mă rog să-mi fie îndată gata. Am să le linguşesc, ca să mă mănânce iute, nu precum se tem unii, şi nu se ating de ele. Iar dacă nu vor voi de bună voie, eu le voi sili.

Iertaţi-mă! Eu ştiu ce îmi e de folos. Acum încep să fiu ucenic! Nici o făptură din cele văzute şi din cele nevăzute să nu caute să mă împiedice de a dobândi pe Hristos! Să vină peste mine foc şi cruce, haite de fiare, tăierea cărnii, împărţirea trupului, risipirea oaselor, strivirea mădularelor, măcinatul întregului trup, relele chinuri ale diavolului. Să vină toate, numai să dobândesc pe Hristos!” (Epistola către romani, 5.2-3)

Prin martiriu, Sfântul Ignatie va ajunge la nivelul noii umanități inaugurate de Hristos, o „pâine” albă pură produsă din materia umilă a semințelor de grâu.