„Virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credinţă, în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele şi toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul mult dorit al mântuirii” este corolarul rugăciunii acatistului Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş prin care se evidenţiază măreţia staturii duhovniceşti a Sfântului. Creştinul are a împrumuta de la el virtuţi pe măsura putinţei sale, astfel încât, în final, prin nevoinţă, să se decanteze scopul final al trăitorului ortodox – mântuirea.

Ocrotitor al Timişoarei şi al întregii Mitropolii a Banatului, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş este străjerul neclinit din partea dreaptă a pronaosului catedralei Mitropolitane din Timişoara, unde se află începând cu anul 1956.

Fără pretenţia de a fi un avizat scriitor din sfera spaţiului sacru, ci mai degrabă un laic impregnat de un profund sentiment de gratitudine faţă de Sfântul Iosif, scriitura nu îşi propune să sondeze tema istorică ori fizionomia teologică a sfântului. Mai degrabă aș vrea să scot în relief percepţia personală dobândită în urma interacţiunii spirituale cu acest sfânt care fiinţează prin duh în proximitatea noastră, într-o smerenie care te lasă înmărmurit prin ajutorul colosal pe care nu încetează să îl aducă prin îngăduinţa Divinităţii[1].

Din placa explicativă aşezată pe unul din stâlpii ce străjuiesc absida care îi adăposteşte racla cu sfintele moaște, aflăm că Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş s-a născut în Dalmaţia anului 1568 în oraşul Raguza, din părinţi aromâni. Pe numele său de mirean Iacob, Sfântul a urmat calea monahismului încă din tinereţe, primind numele de Iosif şi nevoindu-se îndelung în Muntele Athos. După împlinirea vârstei de 80 de ani, Iosif – deja egumen cunoscut cu harul proorociei şi al facerii de minuni – devine Mitropolit al Timişoarei, rang clerical în care petrece 3 ani. Faptele, precum şi trecerea sa minunată în veşnicie compun corpul acatistului închinat Sfântului.

Ȋn zile obişnuite, dar şi de praznic, Sfântul poartă paşii credincioşilor către lăcaşul de cult care îi găzduieşte sfintele moaşte. Adesea, deasupra raclei sau în spatele acesteia, unde prin grija slujitorilor sfintei Catedrale, a fost amenajat un loc adăpostit de rugăciune, se întâlnesc mireni care îşi prăbuşesc trupul şi sufletul în faţa sfântului. Liman al celor necăjiţi şi scăpare celor care aleargă spre el, Sfântul Iosif primeşte revărsarea lacrimilor mâhnite, a cererilor abisale şi a căinței catharctice, după cum discret şi tainic se bucură atunci când, mijlocind împlinirea cererilor rugătoare ale credincioşilor, îi revede aducând mulţumire lui Dumnezeu. 

Sfântul Iosif, în a sa măreție, netezeşte calea acelora care poate pentru întâia oară iau calea credinţei, fie ca urmare a unei încercări din viaţa lumească, fie pentru că Dumnezeu a rânduit ca, păşind în sfânta catedrală în calitate de turist profan, să-şi înnădească simţirea în cunostinţa dumnezeiască arătată celor care umbla în întunericul neştiinţei.

Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş vine în întâmpinarea celor care îi cer ajutorul în diverse nevoi prin minunate vindecări, grabnice tămăduiri şi alinări ale durerilor, după cum îi şi reazimă în mod neclinitit pe cei sănătosi, spre păstrarea acestei stări care este un dar neîncetat de la Dumnezeu. 

Nu cred că pot aduce îndestulată mulţumire vreodată pentru ocrotirea primită de la Sfântul Iosif. Ca oameni de lume, arareori găsim răgazul de a ne întoarce înăuntrul nostru pentru a putea constata că traim pe fundul unui ocean de ameninţări şi de pericole. Din păcate, în covârşitoarea lor majoritate nu le percepem, iar aceasta se întâmplă doar pentru că, fără ştirea noastră, Dumnezeu îngăduie să fim feriţi de ele. Ne concentrăm adesea pe obstacolele evidente, scăpând din vedere că războiul adevărat este cel nevăzut şi că lucrarea mântuitoare se săvârşeşte treimic şi continuu, fiind datori doar să o sporim fiecare în inimă şi cuget. 

Potrivind aceste rânduri, privirea mi se îndreaptă către icoana Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş. Simt că revelarea Sfântului în planul teluric al existenţei personale poartă chipul duhovnicului, în trup şi în duh. Nobil şi sobru; cu acrivie, dar şi cu clemenţă; smerit, dar şi falnic de sub camilafca ce îl acoperă cu duioşie de mamă, precum pânzele diriguitoare ale unei corăbii purtate de valuri celeste... lăsând în urma sa o mireasmă care învăluie turma sa în nori de fum cast şi sfinţitor.