Cu toate că îi dăduseră un post atât de important – medic şef, delegat peste toate spitalele militare din regiune – îi interziceau să mănânce la cantina spitalului militar. Bucătăriile preparau mâncare pentru 1.200 de persoane. Numai episcopul profesor nu putea mânca acolo. Munca lui intensă nu-i lăsa timp să se îngrijească de hrană. Nu avea vreme să-şi ia raţia de alimente, nici nu avea bani să cumpere alimente din afara spitalului. De aceea rămânea aproape mereu flămând. Doar câtorva infirmiere li se facea milă de el. Intrau pe ascuns în curtea şi în camera lui şi, luându-şi toate măsurile de precauţie, îi lăsau pe masă o farfurie de mâncare. Pentru încă o dată se minunează cineva de măreţia sufletului său şi de marea lui credinţă. Ca şi în exilurile şi închisorile dinainte, aşa şi aici, episcopul Luca le răbda pe toate cu mare credinţă şi încredere în voia lui Dumnezeu. Într-una din scrisorile lui din perioada aceea, îi scria fiului său: Am iubit pătimirea care, într-un mod atât de ciudat, curăţeşte sufletul. Ofiţerii şi soldaţii răniţi îl respectau şi îl iubeau mult. Fiecare vizită pe care o facea în salonul lor le dădea bucurie şi îl salutau din inimă. Mulţi dintre ei fuseseră operaţi fară succes la încheieturi, în alte spitale. Episcopul Luca îi opera din nou, cu succes. De aceea îi erau recunoscători.

Din perioada aceasta avem informaţii semnificative, de la diferiţi medici şi pacienţi. Chirurgul B.A. Suhodolskaia îşi amintea: „Noi, tinerii chirurgi, puţine lucruri ştiam să facem la începutul războiului. Îl priveam pe Voino-Iaseneţki cu evlavie. Ne-a învăţat foarte multe. Nimeni în afară de el nu ştia să facă operaţii ale mielitei osoase, şi cazurile de infecţie a mielitei osoase erau foarte multe. Învăţam de la el şi la operaţii, dar şi la conferinţe. Dădea conferinţe la şcoala nr. 10 o dată pe săptămână”.

(Sfântul Arhiepiscop Luca, Chirurgul fără de arginți, Editura Egumenița, Galați, pp. 254-255)