Luna lui Făurar debutează cu o sărbătoare foarte populară: proslăvirea Sfântului Mucenic Trifon, ocrotitorul grădinilor, livezilor și viilor împotriva insectelor dăunătoare și a altor calamități naturale. Conform unei vechi tradiții, în multe biserici, îndeosebi din zonele unde legumicultura, viticultura sau pomicultura sunt mai dezvoltate, în prima zi de februarie se săvârșește slujba aghesmei celei mici, numită „agheasma Sfântului Trifon”. În cadrul ei se rostește și „Rugăciunea de exorcizare a Sfântului Mucenic Trifon, care se citește la grădini, vii și țarine”. Apoi, preoții merg cu apa sfințită și stropesc viile, livezile și grădinile. Tot în această zi, în trecut, poate și astăzi în unele locuri, grădinarii aduceau la biserică semințe de cereale și legume spre a fi binecuvântate de preot, înainte de semănat. Însăși denumirea populară a lunii februarie, „Făurar”, sugera momentul începerii pregătirilor în vederea muncilor agricole, când oamenii reparau uneltele sau își „făureau” altele pentru luna următoare, când începeau lucrările de primăvară. Din această pregătire făceau parte și rânduielile amintite, prin care bunii creștini invocau ajutorul lui Dumnezeu, lucrător prin sfinții Săi, spre a le binecuvânta osteneala anului agricol. Așadar, Sfântul Trifon este considerat protectorul legumicultorilor, al viticultorilor și pomicultorilor, însă nu doar el îi ajută pe cei ce trudesc lucrând pământul, ci și mulți alți sfinți.

În tradiția noastră ortodoxă, Sfântul Trifon este chemat și ca mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru tămăduirea bolilor și pentru binecuvântarea muncii oamenilor. Rugăciunile către el nu sunt magice și nu au scopul de a constrânge natura sau de a obține roade prin gesturi simbolice, ci sunt cereri smerite către Dumnezeu, prin mijlocirea Sfântului, ca osteneala noastră să fie binecuvântată și păzită de primejdii. Din păcate, în jurul sărbătorii Sfântului Trifon s-au strecurat, de-a lungul timpului, multe credințe populare și obiceiuri care nu țin de duhul credinței noastre dreptmăritoare. Unii socotesc că, prin stropirea viilor cu vin, prin focuri, prin strigăte sau prin alte practici simbolice pot alunga duhurile rele sau pot asigura rod bogat. Acestea nu sunt învățături ale Bisericii, ci forme de superstiție care mută nădejdea în milostivirea Cerescului Părinte spre gesturi omenești cu înclinații ezoterice. 

Biserica ne învață că binecuvântarea vine din rugăciune, din agheasmă, din chemarea numelui lui Dumnezeu și din viață trăită cu și în Hristos. Nu astfel de obiceiuri rămase, probabil, din tradițiile păgâne ale dacilor sau romanilor, „fac recolta bogată”, ci Dumnezeu dă ploaie, soare și spor, iar Sfântul Trifon, ca mulți alți sfinți, mijlocește pentru noi înaintea tronului Preasfintei Treimi. Cinstirea sfinților nu este magie, ci comuniune: ei se roagă pentru noi, iar noi îi chemăm cu credință și cu nădejde. De asemenea, nu trebuie să transformăm sărbătoarea Sfântului Trifon într-o zi a petrecerilor lumești sau a unor ritualuri zgomotoase. El este mucenic al lui Hristos, nu simbol al vinului, al veseliei sau al obiceiurilor păgâne. Adevărata cinstire a Sfântului se face prin participarea la Sfânta Liturghie, prin rugăciune, prin fapte de milostenie și prin dorința de a ne îndrepta viața. Credinciosul este chemat să deosebească între tradiția Bisericii și tradițiile populare care pot conține rămășițe ale unor practici păgâne. Nu este păcat să binecuvântăm ogoarele și viile prin rugăciune, dar este greșit să credem că anumite gesturi rituale, fără Dumnezeu, ar avea putere în sine. Amestecul dintre credința ortodoxă și superstiții slăbește adevărata evlavie și ne îndepărtează de Hristos.

De aceea, să-l cinstim pe Sfântul Trifon ca pe un prieten al lui Dumnezeu, ca pe un mucenic și ca pe un rugător pentru lume. Să-i cerem ajutorul nu pentru noroc, nu pentru câștig fără muncă, nu pentru protecție magică, ci pentru luminarea minții, pentru sănătatea sufletului și a trupului, pentru pace în familie și pentru binecuvântarea muncii noastre. Adevărata credință nu se sprijină pe frică și pe semne, ci pe încrederea în Dumnezeu. Sfinții nu sunt stăpâni ai destinului, ci mijlocitori ai harului. Să păstrăm, așadar, sărbătoarea Sfântului Trifon în duhul Bisericii: cu rugăciune, cu recunoștință și cu nădejde. Să lepădăm credințele deșarte și să nu amestecăm lumina credinței cu umbrele superstiției. Numai așa vom putea spune că îl cinstim cu adevărat pe Sfântul Mucenic Trifon și că trăim ca fii ai Bisericii lui Hristos!