Activitatea filantropică a Sfântului Vasile cel Mare reprezintă, cred, încununarea întregii sale activități teologice și liturgice. De aceea, în articolul de astăzi vom reitera câteva din multele şi minunatele fapte de milă prin care Sfântul Vasile a rămas în istoria creştinismului drept „împărat” al înfăptuirilor şi al iubirii creştine.

Se cade întâi să arătăm, în câteva cuvinte, mediul unde a crescut şi s-a format Sfântul Vasile, căci aceste aspecte reliefează rolul şi locul educaţiei copiilor în familie. Aşadar, în procesul de formare sufletească a Sfântului Vasile cel Mare o contribuţie hotărâtoare a avut-o educaţia aleasă primită în sânul familiei. S-a născut la anul 329 în Cezareea Capadociei, ca fiu al magistratului Vasile şi al soţiei sale, Emilia, al doilea din cei zece copii. Dintre fraţii Sfântului Vasile, s-au remarcat: sora cea mare, Sfânta Macrina; Naucratus, mort la vârsta de 27 de ani; Sfântul Grigorie, episcop de Nysa şi Petru, ajuns episcop de Sevasta, după 379. Însuşi faptul că din numeroasa lor familie toţi copiii s-au distins prin remarcabile însuşiri, constituie cea mai bună dovadă că în ea s-a făcut o educaţie aleasă.

Dar aceasta se explică prin viaţa creştină deosebită dusă atât de părinţii Sfântului Vasile, cât şi de bunicii lui. Bunica pe linie paternă, Sfânta Macrina cea bătrână, avusese de suferit în timpul persecuţiilor lui Diocleţian şi îl cunoscuse pe Sfântul Grigorie Taumaturgul. Sfântul Vasile va spune despre sine, mai târziu, într-o scrisoare, că „am păstrat în mine învăţătura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilăria mea de la fericita mea mamă şi de la bunica mea Macrina şi pe care apoi am îmbogăţit-o. Căci eu n-am schimbat părere după părere odată cu vârsta, ci mai mult am desăvârşit ceea ce primisem la început prin învăţătura lor. După cum sămânţa creşte şi se măreşte, dar în sine rămâne aceeaşi şi nu se schimbă, ci se desăvârşeşte – prin creştere – tot aşa şi la mine aceeaşi cunoştinţă s-a dezvoltat numai şi s-a desăvârşit”.

Revenind la opera filantropică a Sfântului Vasile, trebuie să precizăm că grija ierarhului Cezareii Capadociei s-a îndreptat în primul rând spre cei lipsiţi şi spre cei bolnavi, în special spre cei excluşi din sânul societăţii tocmai din pricina suferinţei lor, precum leproşii, bunăoară. Ei trăiau prin ţinuturile pustii şi nu se puteau bucura decât de binefacerile întâmplătoare ale semenilor. Un biograf al dumnezeiescului Vasile spune că desele dureri fizice de care a avut parte toată viaţa, precum şi necesitatea de a lua mereu medicamente l-au motivat să studieze şi medicina, căpătând chiar îndeletnicirea de doctor prin care a ajutat  pe cei suferinzi.

Se știe că Sfântul Vasile a organizat asistenţa socială a Bisericii încă din timpul păstoririi sale ca preot, dar marele aşezământ de lângă Cezareea Capadociei - supranumit Vasiliada, după numele întemeietorului - a fost înfiinţat după anul 370 şi inaugurat la anul 374, fiind invitat şi Sfântul Grigorie de Nazianz, care a ţinut o celebră cuvântare cu această ocazie. Complexul cu pricina – în realitate, primul spital din lume – cuprindea într-o parte cămine pentru îngrijirea leproşilor, într-o altă latură azile de bătrâni, o mare clădire-adăpost temporar al călătorilor străini, şcoli pentru copii, ei învăţând aici carte ori diferite meserii. Şi pe atunci existau numeroşi infirmi, incapabili de a se mişca, dar nu lipsiţi cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile. Lor li s-au amenajat ateliere, astfel încât din produsul muncii proprii să ajute cu ceva la întreţinerea aşezământului. Respectivele zidiri aveau în mijloc biserica, spitalul duhovnicesc unde omul se vindecă de rănile sufleteşti, pregătindu-se să se îndrepte către Cer. Instituţiile filantropice se luminau, aşadar, din Sfânta Liturghie, care este numită Filantropia, Dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni.

După mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz - care preţuia mai mult acel monument al milei creştine decât aşa-zisele minuni ale lumii antice - Vasiliada se afla în afară de oraş, iar temeluitorul ei îşi „rezervase” o modestă locuinţă în incinta complexului, tocmai spre a se putea îngriji mereu de cei bolnavi: le arăta atâta dragoste, încât săruta rănile leproşilor. Sfântul Vasile cel Mare nu oferea credincioşilor numai un aşezământ de milă creştină, înfiinţându-l, înzestrându-l şi conducându-l, punându-şi în el restul averii şi prisosul inimii, ci le dăruia tot sufletul, tot timpul, toată grija şi bucuria sa de părinte. Îşi făcuse din aşezământ reşedinţă, din săraci, bătrâni, orfani şi bolnavi, fraţii cei mai buni şi mai iubiţi, iar din milă şi întrajutorare o „rampă dulce prin care te poţi urca la cer”.

În anul 368, când foametea a încercat greu oraşul Cezareea, Vasiliada a devenit un loc de scăpare trupească, dar şi sufletească, împlinind cu real succes datoria statului. Deși Sfântul Vasile, prin rugăciune, ar fi putut aduce o adevărată ploaie cu pâine din cer, el a ales ca, prin cuvânt, să deschidă hambarele bogaţilor; i-a săturat astfel pe cei lipsiți, dând, în acelaşi timp, şi o mână de ajutor celor împietriţi la inimă, care încă nu înţeleseseră că prin milostenie lesne se poate agonisi Raiul.

Toate acestea, alături de viaţa sfântă, excepționala activitate teologică, pastoral-misionară şi liturgică au făcut din Sfântul Vasile o icoană luminoasă şi pilduitoare pentru orice creştin, dar îndeosebi pentru fiecare păstor de suflete.