Zis-a Domnul: Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și, iată, bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu puneți mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioarele și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi. Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află și celui care bate i se va deschide. (Matei 7, 1-8) (Sâmbătă în săptămâna a doua după Rusalii)

Încă un fragment din Predica de pe Munte este rânduit să se citească și în sâmbăta celei de-a doua săptămâni după Rusalii, acesta centrându-se pe buna cunoaștere de sine. Expresia grecească „Gnothi seauton”, în traducere „cunoaște-te pe tine însuți”, este o vorbă veche, utilizată de mai mulți filosofi ai Antichității. Ea exprimă dorința omului de a-și depăși vederea subiectivă nu doar față de lume, ci și față de propria persoană. Din păcate, deseori ni se demonstrează că realitatea arată ușor diferit, ba uneori foarte diferit, față de ceea ce ni se pare nouă că ar fi ea. În concret, ni se înâmplă să ne dăm seama prea târziu că am reacționat disproporționat într-o situație tensionată, poate mai agresiv decât ar trebui. Altă dată, fiindcă ni se pare că semenii se uită într-un fel anume la noi, răspundem, zicem noi, „pe măsură”. Vederea trecută prin lupa propriei subiectivități poate duce la efecte total neașteptate. 

Cum se poate regla această „lupă” care mărește anumite lucruri, fapte, evenimente, în timp ce pe altele le micșorează, făcându-ne așadar să vedem o lume diformă? Sau cum să acționăm nu potrivit vederii deformate, ci potrivit realității lucrurilor? Am ajunge să ne întrebăm într-un final: cum putem ști care sau ce este realitatea?
La ultima dintre întrebări a răspuns Domnul afirmând „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Dacă în multitudinea de informații, deseori contradictorii, noi ca urmași ai lui Hristos, adică numindu-ne creștini, urmăm calea arătată de El, atunci putem măcar pretinde că încercăm să ne corectăm „dioptria” noastră duhovnicească, că se numește ea „miopie” ori „hipermetropie”, în funcție de cum anume tratăm lucrurile. 

În primul sfat dintre cele trei cuprinse în fragmentul de la Matei, Domnul Iisus dă răspunsul și la întrebarea cealaltă, cum anume putem să reglăm „lentila”. Soluția este simplă în cuvinte, dar greu de pus în practică: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”. Prin urmare, primul pas este acela de a nu judeca pe cel de lângă noi, chiar dacă îl vedem în continuare hâd, deformat, plin de vicii, răutăcios. Tocmai de aceea îndemnul e greu de pus în practică. După ce ne-am învățat de-a lungul timpului să distingem între oameni, între lucruri, între situații, în definitiv între bine și rău, deodată ni se cere contrariul. Însă nu neapărat. A distinge înseamnă ceva, iar a judeca altceva. Distingem în continuare răul de bine, fapta rea de fapta bună, ceea ce e de făcut de ceea ce e de evitat. A judeca înseamnă, spre deosebire, a pune pe cineva într-o categorie, a da un verdict sau a ne pune pe noi înșine pe scaunul de judecată al lui Dumnezeu atunci când clasificăm oameni, păcate, neputințe. 

În continuarea aceluiași sfat, Domnul ne face conștienți de încă un lucru des întâlnit în viața noastră: cu judecata cu care judecăm, cu aceea vom fi judecați. Aceasta este reversul cererii „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” din rugăciunea „Tatăl Nostru”. Nu putem pretinde să fim judecători fără ca să cădem sub incidența acelorași criterii de judecată. De fapt putem, după uzanțele din lumea aceasta, dar după dreptatea lui Dumnezeu, nicidecum. De aceea, mai degrabă să distingem dacă nu cumva noi înșine ne aflăm într-o situație mai rea decât cei de lângă noi. Acesta este motivul afirmației Domnului că mai întâi trebuie să scoatem din ochiul nostru bârna care ne face să vedem greșit, adică suntem îndemnați să ne eliberăm noi de păcatul și patima care ne stăpânește, ca abia apoi să îi spunem altuia să se schimbe și să-și îndrepte un defect poate mai mic decât al nostru. Expresia „hoțul strigă hoții” e foarte adevărat, dar și extrem de tristă. Aceasta arată ipocrizia din noi, care a ajuns un cancer al societății. Nu prea avem cum să ne așteptăm la mai bine, din moment ce fiecare dintre noi nu încearcă să fie sincer cu sine însuși. 

Alt sfat al Domnului este să nu dăm cele sfinte câinilor și nici mărgăritarele porcilor. Aceasta înseamnă că acele lucruri care ne sunt cele mai sfinte, trebuie ținute deoparte, prețuite. Nu e bine să amestecăm valorile cu nonvalorile, nici să încercăm să oferim ceva valoros, frumos material ori spiritual unora care nu se pretează la așa ceva. Altfel, riscăm pe de o parte să fim ridicoli înaintea acelor persoane, iar pe de alta, să întinăm ceea ce prețuim mai mult. Nu expunem comorile cele mai de preț în văzul lumii, ci le împărtășim cu cei mai apropiați ai noștri. Aceasta, nu neapărat din secretomanie, ci pentru că apropiații împart și ei cu noi, la rândul lor, bucuriile lor.

Cel de-al treilea sfat din această Evanghelie este să nu ezităm a cere de la Domnul, ca să și primim. Să insistăm, să batem la ușa Lui ca să ne deschidă. E un apel la rugăciunea intensă, stăruitoare și îndrăzneață. Dar cu siguranță nu e o invitație să cerem lui Dumnezeu câștiguri trecătoare sau legate strict de valori materiale! Ceea ce cerem de la Dumnezeu, pentru care avem nădejde că vom și primi răspuns, este ceea ce ne aduce câștig în veșnicie. Nu e exclusă rugăciunea pentru bunăstarea de aici, însă ea e secundară, fiind rodul bunăstării duhovnicești. 

În toate cele trei îndemnuri se întrevede așadar cunoașterea corectă, sinceră, a propriei persoane cu bunele și relele ei, cu virtuțile și păcatele, cu valorile și defectele ei. Numai când ne privim cu sinceritate în oglinda sufletului, abia atunci putem spune că suntem „curați cu inima”. Atunci putem să nădăjduim, așa cum ni se spune în Fericiri, că vom vedea pe Dumnezeu.