Ce poți să mai spui, ce altceva poți adăuga, după ultimul verset al Evangheliei de azi, decât: „Doamne, caută-mă și pe mine, te rog, și eu sunt pierdut...”. Și totuși reușim, cei mai mulți dintre noi, să n-o spunem. Și astfel am ratat tot ce avea de dat povestea lui Zaheu, tot ce are de dat Evanghelia... De ce?

Dintre multele motive ce pot fi invocate, să rămânem la cel care este miezul tuturor celorlalte, temelia și centrul de greutate: sinele.

Să te recunoști pierdut și să asumi permanent această conștiință, azi în fața lumii trece drept afecțiune psihică. Dacă ești în această situație, ai nevoie urgentă de un psiholog. Ai nevoie de o împăcare imediată cu tine însuți. Pe când un preot îți cere sacrificarea sinelui pentru împăcarea cu Dumnezeu. În Biserică, atâta vreme cât te simți pierdut, ești pe cale; în lume, ești un ratat.

Pentru că raportat la această lume nu suntem decât niște ego-uri care evoluează pe scena ei. Și succesul evoluției noastre depinde de nivelul încrederii în sine. Adesea creștinii nu sunt decât niște oameni lumești care își măresc stima de sine cu ajutorul culturii religioase, așa cum altul o face folosindu-se de fitness. Cum nota Părintele Alexander Schmeman în Jurnalul său: oamenii pot iubi religia așa cum iubesc fotbalul, ca pe orice alt hobby.

Dar în fața lui Dumnezeu și a veșniciei, suntem suflete pierdute, indiferent de calitatea ego-ului nostru și a funcționării lui în lume, suntem doar copii plecați de acasă, risipitori și rătăciți în afara vieții lor de fii ai lui Dumnezeu, în afara vieții proprie făpturii lor...

Ca oameni ai acestei lumi, împlinirea este pe scena socială; ca oameni ai veșniciei, împlinirea ne așteaptă în adâncul inimilor noastre. Creștinii de azi aleargă între acestea două, amestecându-le permanent și sabotându-le pe amândouă. Dacă am recunoaște măcar că făcând asta nu suntem doar tot mai pierduți, ci tot mai insensibili la pierzarea noastră, am mai avea o șansă...

Suntem pierduți; indiferent cât câștigăm pe lună, indiferent cine și ce suntem, indiferent ce haine purtăm și ce studii avem, dinspre Dumnezeu se văd doar niște oameni pierduți. Și Evanghelia ne oferă mereu, cel puțin în fiecare duminică, posibilitatea de a ne vedea așa cum ne vede El.

Dinspre Dumnezeu, adică din adâncul inimilor noastre. De acolo ne privește El. Și între sinele nostru și Dumnezeu e un munte de gunoi, alcătuit din tot ce a folosit eu-l ca să reușească: acolo sunt toate compromisurile, autoamăgirile, toate cadavrele pe care a călcat, toată recuzita imorală a succesului... Când se uită spre noi, Dumnezeu vede acest munte de gunoi, cu care doar sfinții se identifică și pe care doar ei îl spală toată viața cu pocăința lor...

Iisus l-a văzut pe Zaheu nu pentru că s-a suit în copac, ci pentru că se simțea pierdut. Într-o mulțime care Îl îmbulzea pe Iisus, doar atingerea credinței unei femei cu scurgere de sânge a contat. Doar rana deschisă, doar hemoragia lăuntrică a rătăcirii noastre Îl atinge pe Iisus, Îl face să intre în viața noastră ca în casa lui Zaheu...

Scena lumii nu are alt rost decât acela de a ne despărți total de Iisus și de a uni cu un hristos fals, un mântuitor și rege al ego-urilor, nu al oamenilor.

Lumea există pentru împlinirea sinelui. Și pentru asta, the show must go on, spectacolul care dă iluzia împlinirii trebuie să continue fără oprire, imperativele lumii trebuie să se audă tot mai tare, să acopere strigătul sufletului care se simte pierdut...

Urcându-se în copac ca să-L vadă pe Iisus, Zaheu a părăsit spectacolul și logica lumii, diversiunea falselor ei imperative. Și a început să mergă liniștit cu Iisus pe contrasens...

Doar dacă trăim consumați de strigătul pierzaniei noastre către Hristos, doar dacă acest strigăt arde în miezul tuturor cuvintelor, tăcerilor și gesturilor noastre, doar atunci putem fi sinceri și autentici cu Dumnezeu și cu oamenii. Și abia de aici începe iubirea care ni s-a poruncit, singura ieșire din pierzania noastră, din iadul în care ne zbatem pentru că ne-am pierdut de Om, nu de noi înșine...

Nici un om cu un nivel ridicat al stimei de sine nu va putea să coboare azi din el însuși la Hristos spunând: „Și eu sunt pierdut... Și sufletul meu are nevoie de tine Iisuse, mai mult decât de tot ce îmi oferă lumea, mai mult decât de mine însumi...”.

Pentru că nu ne puteam vedea starea lăuntrică din pricina lumii, a mulțumii care ne îmbulzește simțurile și ne calcă sufletul în picioare, ca să ne susțină și să ne aplaude eu-l...