Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți (Matei 25, 31-46) ne așază dinaintea unui Dumnezeu extrem de sincer cu noi în cerințele Lui. Un Dumnezeu a Cărui primă mărturie de iubire pentru noi este că nu, nu schimbă regulile mântuirii în funcție de „toanele” celor care ne judecă. Rămâne în afara toanelor noastre fidel cu Sine și fidel chemării în iubire pe care ne-o adresează. Judecata ce ne-o propune nu are nimic de neîmplinit ca oameni. Îndrăznesc să spun că omenia noastră ține de împlinirea acestor gesturi simple: hrănirea celui flămând, adăparea însetatului, îmbrăcarea celui fără de veșminte, căutarea bolnavului și cercetarea celui întemnițat. Nimic spectacular. Ne stau în cale toate aceste posibilități de a fi chemați la Judecată pentru a fi așezați în Rai. Și atunci, ce anume ne încurcă? Poate că flămânzii cer prea mult? Că cei însetați sunt prea mulți și ei? Ori poate că cei goi și bolnavi și întemnițați nu sunt un tablou uman tocmai luminos? Hristos Domnul pare fixat pe ceea ce numim azi cu emfază „pastorația periferiei” strecurând noi înșine secularizarea în limbajul cotidian al teologiei. Nu e cazul. Domnul Hristos ne dă puncte de reper nu planuri de muncă. Ne cere să împlinim valori, nu target-uri misionare. Ne cheamă să ne bucurăm cu El de bogăția sărăciei, izvorul setei, veșmântul de lumină al topitului de frig ori mizerie, de vindecarea celui bolnav și eliberarea întemnițatului. Prin gesturile propuse, ne vrea părtași mântuirii nu slujbași împlinitori ai unei norme absurde.

Greutatea textului Evangheliei în amintirea Judecății și Izgonirii lui Adam din Rai nu vine din cerințele lui Dumnezeu, ci din reacția oamenilor: Doamne, când Te-am văzut și nu Ți-am slujit? Pare un cor antic de lingușitori care își începe oda cu un „vai” prelung. Vai, cum să nu fi slujit, de te vedeam. Orbirea de-atunci nu-i alta cu orbirea de acum. Evanghelia  ne spune că vom fi judecați nu dacă nu-L vedem în cei lipsiți de hrană, apă, veșmânt, sănătate ori libertate ci pentru că nu vedem pe aceia aproapele pe care îl avem în același trafic de trăire cotidiană cu noi. Ne judecă sincer pentru lipsa noastră de sinceritate cu viața noastră proprie. 

De aici reculul meu sufletesc la toate soluțiile „zen” strecurate în ambientul Ortodoxiei. Nu văd, nu mă interesează și nu intervin sunt forme ale verbului „a pierde” conjugat la viitorul Împărăției Cerurilor. O îmbrânceală de prost gust peste Evanghelie a născut o ciudată amestecare a valorilor sincere prin care Hristos Domnul ne judecă și ne iartă – de cele mai multe ori – cu tot soiul de drepturi ale libertăților de tot soiul sau ale fanatismelor prezentate drept virtuți. Hârtia de turnesol a conținutului credinței noastre rămâne textul acesta. Simplu. Care nu admite teoretizări și nici divagări. Admite gesturi de împlinire. Semn că Împărăția Cerurilor nu e nici pentru ratați de sens și nici pentru teoreticienii binelui. E împărăția milei lui Dumnezeu nu a silei față de aproapele. 

Domnul Hristos pare a fi radical. Cei care împlinesc trăiesc din bucuria că dacă au făcut „unuia dintre aceștia mai mici” Domnului i-au făcut. Cei care nu împlinesc nimic din toate aceste „oportunități” sunt însă „direcționați”: osândă veșnică! Abia după ce spune acesta Domnul spune și celor dintâi: „drepții, la viață veșnică...”. E provocator pentru că în mod real cine împlinește porunca lui Dumnezeu nu se dă a fi drept niciodată. Se bucură și-atât. Se împlinește. Se vindecă de neomenie. Trăiește din smerenia lui Hristos care se regăsește în el. Cum ar spune copiii: „nu se dă mare!”. Iar când mărturisește ce a făcut, din nevoia de a nu lăsa ascuns ajutorul lui Dumnezeu în paragina lumii, o face rușinându-se parcă. Știe că nu el, ci Dumnezeu i-a oferit totul pentru a-i împlini gesturile în mijlocul poporului Său. 

E înțelept  și dumnezeiesc de înțelept Mântuitorul. Biserica ne-a oferit trei începuturi de meditație la post: vameșul și fariseul, frații fii ai tatălui risipitor și versantele acestea ale vederii-nevederii omului în nevoi. De fapt, ne fixează pe noi în toate rolurile. Când vameși, când farisei. Când fii risipitori, când feciorii acriți de bine ai Tatălui ceresc. Când săraci flămânzi, bolnavi, goi și lipsiți de libertate, când prea plini de bogăție, prea hrăniți ori prea îmbrăcați – câți dintre noi poartă fals purpure și hlamide vedem în fiecare zi – când empatici până la lacrimi, când neatenți la ceea ce este evident. Tind să cred că Domnul a dat pilda aceasta din iubire. Să ne vindece de nesimțire, de indolență și răutate. De noi depinde când sărăcim dacă ajutăm săracii, când ne e foame dacă împărțim cu cei flămânzi și toate celelalte. Hristos Iisus nu ne mântuie fără noi. Nu suntem simpli alungați din Rai ci și Adami și Eve restaurate prin Înviere. De aceea postim. Ca să știm!