Singurătatea – maladie a lumii contemporane

Singurătatea afectează funcţiile imunitare şi cele cardiovasculare, pătrunzând chiar în cele mai adânci unghere ale celulei, alterând felul în care genele erau exprimate şi devenind un predictor pentru alterările în transmiterea ADN, ceea ce conduce la modificări ale sensibilităţii celulei la circulaţia cortizolului, a cărei consecinţă este atenuarea capacităţii de a opri reacţia inflamatoare.

Un proverb african spune că „dacă vrei să mergi repede, mergi singur; dacă vrei să ajungi departe, mergi împreună cu altul”. Şi cum la fel de adevărat este că „viaţa aceasta nu este un sprint, ci un maraton”, este bine să mergi împreună cu altul sau alături de alţii, nu solitar. Francis Bacon spunea că prietenia dublează bucuriile şi înjumătăţeşte necazurile, intuind importanţa pe care le au familia, prietenii, semenii, atât în momentele fericite, dar şi în situaţiile limită, din viaţa noastră.

Se vorbeşte astăzi, tot mai frecvent, despre atomizarea societăţii şi alienarea omului, despre înstrăinarea şi însingurarea fiinţei umane, despre starea de eşec, de gol sau vid existenţial, pe care le trăiesc tot mai mulţi dintre semenii noştri.

DSM IV (Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale, 1994, 2000) constata că, la data apariţiei lui, cea mai larg răspândită teamă a omului, pe întreaga planetă, nu era nici teama de diavoli, de moarte, de cancer, de boală, de şomaj, cutremur, nici măcar „teama de teamă”, ci teama de a vorbi în public. Peste 56% din populaţia planetei o experimenta. Aceasta s-ar putea datora unor sisteme defectuoase de educaţie, aşa-numitei educaţii reactive, care răspundea la un comportament sau o conduită a elevului. Dacă elevul ştia lecţia şi o reproducea fidel, profesorul îl aprecia cu o notă bună, iar părinţii cu o recompensă, de cele mai multe ori materială. Dacă  nu-şi însuşise cunoştinţele evaluate, era penalizat cu o notă proastă, iar părinţii mai adăugau şi alte forme de pedeapsă, fizică sau privativă. Atât învăţătorul sau profesorul, cât şi părinţii reacţionau la atitudinea şi la rezultatele elevului, respectiv, ale copilului: pozitiv, atunci când  obţinea rezultate bune; negativ, atunci când  nu erau cele aşteptate.

În mod paradoxal, ultima ediţie a DSM, ediţia a V-a (apărută în anul 2013, în USA şi tradusă în anul 2016, în limba română) a constatat că teama de a vorbi în public a fost surclasată de una mai vicleană şi mai periculoasă – aşa-numita „fobie” sau „anxietate socială”. Cu alte cuvinte, teama de ceilalţi, teama de semeni, teama de „aproapele”. Ne temem de faptul că am putea fi priviţi, observaţi, monitorizaţi şi, astfel, apreciaţi, judecaţi, criticaţi, condamnaţi, etc. Or, această angoasă existenţială, această fobie socială este efect al slăbirii spiritului de comuniune şi solidaritate, de apropiere şi conexiune. Locul său pare a fi luat tot mai mult de izolare, individualizare, alienare, înstrăinare, stări devenite comune pentru cei mai mulţi dintre contemporani.

În mod similar, 14,7% dintre românii de toate vârstele se simt însinguraţi, cei mai afectaţi fiind vârstnicii. O treime dintre ei se plâng de lipsa celor dragi, de absenţa unui interlocutor, de sindromul casei sau a cuibului gol, mai ales după plecarea copiilor[1].

Singurătatea fizică şi emoţională – predictor al bolii şi al morţii

Teologia ortodoxă, interpretând cuvintele Sfintei Scripturi, învaţă că omul este o fiinţă socială, dialogică, relaţională, comunională. Omul nu a fost creat pentru singurătate. Adevărata sa împlinire se dobândeşte în comuniune. Însăşi mântuirea nu se obţine izolat şi solitar, ci alături de alţii[2].

Teologul francez Paul Evdokimov, reflectând asupra cuvintelor Sfintei Scripturi, în care autorul biblic notează faptul că Dumnezeu, văzând că nu este bine să fie omul singur pe pământ, i-a creat primului om – Adam un ajutor pe potrivă, în persoana Evei, afirma că „singurătatea este cea mai grea suferinţă” şi avea perfectă dreptate.

Monahismul ortodox nu neagă şi nu eludează acest sens al vieţii comunitare, ci îl depăşeşte şi îl sublimează. Dacă omul care trăieşte în lume, mireanul, este preocupat de relaţia sa cu alţii, monahul ortodox, trăind fie într-o obşte monahală, fie în recluziune sau pustnicie, îşi consacră şi închină întreaga sa viaţă lui Dumnezeu, trăind, prin rugăciune, într-un dialog cât mai constant şi mai curat cu El.

În plus, este la fel de adevărat că activităţile de performanţă ale fiinţei umane se realizează mai ales în linişte şi meditaţie. Este importantă valoarea echipei, dar s-a constatat că performanţele sunt sclipiri geniale ale unor minţi individuale, absorbite total de activitatea lor, care, apoi, împărtăşesc celorlalţi rezultatele. Dacă socializarea este o lucrare colectivă, creaţia şi performanţa par a fi mai degrabă lucrări solitare, în care autorul lor se adânceşte în linişte şi adâncă meditaţie.

Mai mult chiar, fiecare persoană are nevoie de un „timp al său”, oricât de fericită ar fi viaţa sa de familie şi relaţiile sale sociale. Un timp personal pentru odihnă, meditaţie, rugăciune, pasiuni, fără, însă, a deveni un autist emoţional, absent sau indiferent la nevoile spirituale ale celorlalţi. Este ceea ce se numeşte „singurătatea pozitivă”. Diferită de aceasta, însă, este „singurătatea negativă”, asumată de o persoană conştient sau ca urmare a unor disfuncţii şi dezechilibre sufleteşti, sau ignorarea, marginalizarea sau izolarea, la care o supun alţii.

Încă din anul 1988, un articol din Science dezvăluia rezultatele unei metaanalize a datelor, care indica „izolarea socială ca factor de risc pentru îmbolnăvire şi moarte prematură, la egalitate cu tensiunea arterială crescută, obezitatea, absenţa mişcării sau fumatul”[3].

Singurătatea nu doar că afectează comportamentul persoanei suferinde, ci influenţează hormonii de stres, sistemul imunitar şi funcţia cardiovasculară, iar aceste schimbări fiziologice, nu doar psihice, pot grăbi paşii a milioane de oameni către o moarte prematură[4].

La fel de actuale şi de interesante sunt constatările care arată că singurătatea are efecte profunde asupra stării de sănătate fizică şi psihică a omului. Astfel, o cercetare recentă arată că „singurătatea ar mări cu 26% riscul de mortalitate şi prevede că acest sentiment va deveni una din marile probleme de sănătate publică în societăţile occidentale actuale, alături de obezitate şi de consumul de substanţe ilegale. Indivizii nu s-au simţit niciodată atât de singuri ca astăzi, paradoxal, chiar cu folosirea democratică a noilor tehnologii (internetul, în special) considerate că facilitează contactele sociale. În cercetările ştiinţifice actuale, se descoperă cu greu impactul – desigur încă subestimat – asupra sănătăţii fizice şi mentale al acestei dezvoltări a legăturilor virtuale şi a superficialităţii lor: creşterea stresului, a riscurilor de depresie şi de dependenţă, fragilizarea sistemului imunitar, tulburare, tendinţă de a amâna, demotivare, etc. Nicio tehnologie, oricât de avansată ar fi, nu va înlocui trăirea viscerală a două corpuri prezente unul pentru celălalt, fizic şi emoţional, o prezenţă esenţială pentru sentimentul de a exista şi pentru risipirea singurătăţii. Relaţia erotică securizantă este antidotul singurătăţii psihice şi a traumelor afective. Ea favorizează exersarea activă a rezilienţei, atât de indispensabilă vindecării”[5].

Un alt studiu, desfăşurat pe o perioadă de peste 70 de ani, la Universitatea Harvard, a descoperit că „izolarea socială (chiar şi când nu este însoţită de sentimente de singurătate) este asociată cu un risc de moarte prematură mai mare cu 50% până la 90%. Este aproape egal cu riscul în cazul fumatului şi mai mare decât cel al obezităţii sau al lipsei de efort fizic. Creierul nostru are nevoie de relaţii afiliative pentru a se menţine în viaţă”[6].

Asemănător, o altă cercetare desfăşurată de către epidemiologul Lisa Berkman, director de studii privind populaţia, la aceeaşi Universitate Harvard, a descoperit că „bărbaţii şi femeile cu mai puţine legături cu alte persoane erau de două până la trei ori mai expuse mortalităţii în următorii nouă ani de viaţă decât cei care avuseseră mult mai multe contacte sociale. Oamenii cu mai puţine legături sociale prezentau un risc mai crescut de moarte în urma bolilor cardiace ischemice, cerebrovasculare şi de circulaţie, cancerului şi a unei categorii mai largi de afecţiuni, care includeau cauze ale decesului de natură respiratorie, gastrointestinală ş.a.m.d”[7].

Singurătatea afectează funcţiile imunitare şi cele cardiovasculare, pătrunzând chiar în cele mai adânci unghere ale celulei, alterând felul în care genele erau exprimate şi devenind un predictor pentru alterările în transmiterea ADN, ceea ce conduce la modificări ale sensibilităţii celulei la circulaţia cortizolului, a cărei consecinţă este atenuarea capacităţii de a opri reacţia inflamatoare[8].

Şi, ceea ce este şi mai suprinzător, este faptul că recentele cercetări în materie de neurocerebrologie, desfăşurate în performantele laboratoare de la UCLA, arată că atunci când o persoană este respinsă, pe creierul său se activează aceeaşi regiune care înregistrează răspunsurile emoţionale la durerea fizică reală - cortexul cingular anteroposterior[9].

Aceasta arată că singurătatea nu este pur şi simplu o stare sufletească, manifestată ca o lipsă sau ca un deficit psihologic, emoţional, ci are simptomele unei dureri fizice reale.

Pe de altă parte, aceleaşi savante cercetări au observat că, atunci când sunt întrebaţi asupra motivelor de bucurie sau de fericire din viaţa personală, majoritatea covârşitoare a oamenilor situează pe primul loc iubirea, intimitatea şi afilierea socială, care depăşesc  dorinţa de bogăţie sau de celebritate, ba chiar şi dorinţa de a avea o stare bună de sănătate fizică[10].

Aşadar, «însingurarea socială» este distrugătoare pentru orice vârstă. Același rău pe care îl produc organismului uman fumatul, alcoolismul, lipsa exercițiului fizic zilnic și obezitatea îl face «izolarea socială»[11].

Cercetătorii au mai descoperit, însă, şi un alt lucru extrem de important: nu doar simpla întâlnire şi socializare cu alte persoane, sporovăiala, cleveteala sau pur şi simplu schimbarea de impresii şi păreri au efect pozitiv asupra stării sufleteşti a persoanei, ci doar acele relaţii de calitate, caracterizate de empatie sau congruenţă sufletească. Deci, nu numărul persoanelor pe care le cunoaştem, le întâlnim sau cu care socializăm, nici timpul pe care îl petrecem în compania lor constituie aspectul cel mai important, ci calitatea relaţiilor noastre, satisfacţia subiectivă pe care aceste relaţii ne-o oferă sau însemnătatea lor[12].

Sintetizând numeroasele rezultate privind efectele singurătăţii şi ale izolării, Dr. Dean Ornish, în celebra sa lucrare Dragoste şi supravieţuire. Relaţiile bune vă oferă sănătate şi o stare de bine, conchide că „acestea ne afectează sănătatea în mai multe moduri: cresc probabilitatea ca noi să abordăm comportamente precum fumatul sau mâncatul în exces, care au un efect negativ asupra sănătăţii noastre şi ne scad şansele de a face alegeri în stilul de viaţă care să ne îmbogăţească viaţa, în loc să fie autodestructive; cresc probabilitatea de apariţie a îmbolnăvirilor şi a morţii premature din toate cauzele cu 200-500% sau chiar mai mult, indiferent de comportamente şi prin mecanisme diferite, multe dintre ele nefiind înţelese complet; ne împiedică să ne bucurăm din plin de viaţa de zi cu zi. Pe scurt, adaugă el, tot ceea ce dă naştere unui sentiment de izolare duce de multe ori la îmbolnăvire şi suferinţă. Tot ceea ce dă naştere unui sentiment de dragoste şi intimitate, conectare şi comunitate are virtuţi tămăduitoare”[13].

De aici şi recomandarea oamenilor de ştiinţă, de a cultiva cât mai des prietenii sincere şi motivante, bazate pe compatibilitate de opinii şi convingeri şi, în mod deosebit, întemeierea unei familii, pentru a cărei fericire generală să lucrăm, continuu.

[1]Studiul Irina CRUMPEI-TANASĂ, Singurătatea, în volumul Relaţiile intime. Atracţie interpersonală şi convieţuire în cuplu, volum coordonat de Ştefan Boncu, Maria Nicoleta Turliuc, POLIROM, Iaşi, 2016, p. 72.

[2]O descoperire dintre cele mai importante, făcută în anul 1994, de către o echipă de cercetători italieni, este cea a neuronilor-oglindă, în baza cărora  oameni pot empatiza, citindu-şi unii altora dispoziţiile şi stările sufleteşti şi putând ajunge, astfel, în rezonanţă neuronală.

[3]John T. CACIOPPO, William PATRICK, Singurătate. Natura umană şi nevoia de conexiune umană, traducere din limba engleză de Radu Şorop, Editura Vellant, Bucureşti, 2018, p. 12.

[4]Ibidem, p. 21.

[5]Marc PISTORIO, Spune-mi pe cine iubeşti ca să-ţi spun cine eşti. Cheia ataşamentului sănătos, Traducere: Alex. Vlad, Editura Niculescu, Bucureşti, 2017, p. 19.

[6]Daniel Z. LIEBERMAN, Michael L. LONG, Dopamina. Despre cum o singură moleculă din creierul nostru controlează iubirea, sexul şi creativitatea – şi va hotărî soarta omenirii, traducere din limba engleză de Adina Avramescu, Editura Publica, Bucureşti, 2019, p. 282.

[7]JOHN T. Cacioppo, William PATRICK, op. cit., p. 121.

[8]Ibidem, p. 135.

[9]Ibidem, p. 24.

[10]Ibidem, p. 21.

[11]Ibidem, p. 69.

[12]Ibidem, p. 122.

[13]Dr. Dean Ornish, Dragoste şi supravieţuire. Relaţiile bune vă conferă sănătate şi o stare de bine, traducere din limba engleză de Nicoleta Radu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, pp. 34-35.

De la același autor

Ultimele din categorie