Nu putem ajunge la lucruri înalte dacă nu le facem pe cele de jos, aşa cum nu putem ajunge în vârful scării decât mergând din treaptă în treaptă. Dar este şi un mijloc de a te înălţa fără să umbli din treaptă în treaptă, de a te înălţa dintr-o dată. Ascensorul vieţii sufleteşti este smerenia. Dar, până la urmă şi smerenia ştie de cunoştinţa păcatului, ne cunoaştem păcatele şi ne smerim, fie că este rezultatul virtuţilor, cum a fost la Maica Domnului, de pildă. Maica Domnului a fost smerită nu pentru că avea păcate, ci a fost smerită pentru că avea virtuţi, avea bunătăţi, avea daruri de la Dumnezeu. Smerenia aceasta se câştigă prin virtute, prin bunătate, prin răbdare, prin îngăduinţă, prin iertare. Toate acestea, când le facem, urcăm din treaptă în treaptă şi apoi ne ridică cineva mai presus de toate cu ascensorul vieţii duhovniceşti care este smerenia.

Sfinţii au avut mai ales patru lucruri bune, patru virtuţi pe care trebuie să le aibă toţi credincioşii. Bineînţeles că acestea aduc lângă ele şi altele, şi anume cele patru virtuţi sunt: credinţa în Dumnezeu, nădejdea în Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni şi smerenia. Aceste patru lucruri le-au avut toţi sfinţii, pentru că sfinţii n-au trăit într-un singur fel, într-un singur chip. Sfinţii au fost totdeauna în Biserică.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 277-278)