Smerenia ce se naște din cunoașterea de sine nu chinuie, nu asuprește sufletul, ci îl îndeamnă la umilință și recunoștință față de Dumnezeu, Care este atât de bun cu noi, sărmanele Sale făpturi neputincioase.

Smerenia nu este o resemnare lipsită de nădejde, o pierdere a personalității lipsite de voință, ci un avânt înflăcărat spre lumină. Ea este cale luminoasă spre Rai, izvor de bucurii fără de sfârșit, dobândire a dumnezeieștii desăvârșiri și umplerea vieții goale a omului cu frumusețe și înțeles dumnezeiesc.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 194)