Unii oameni, din fire par a fi smeriţi şi blânzi, alţii se smeresc cu gândul, pomenindu-şi păcatele şi căderile lor. Dar nici una din acestea nu este smerenia cea adevărată, după cum arată Sfântul Isaac Sirul care zice: „Nu tot cel din fire domol, blând, lin sau înţelegător a ajuns pe treapta smeritei cugetări şi nici cel ce întru pomenirea căderilor şi a greşelilor sale se smereşte cu cugetul, fiindcă îşi aduce aminte de ele. Ci smerit cugetător este cel ce are în ascuns ceva vrednic de mândrie şi nu se mândreşte, ci se socoteşte pe sine ca pe nişte ţărână, pământ şi cenuşă”(Cuv. 21)

(Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 12, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 92)