Poate smeritul să se apropie de animalele cele târâtoare, pline cu otravă de moarte, şi îndată ce ele ar simţi apropierea mâinii lui şi atingerea ei pe trupul lor, ar înceta amărăciunea de moarte, cea iute şi aspră. Şi el ar putea să le strivească în mână ca pe lăcuste.

Poate să se apropie de oameni, şi ei iau aminte la el ca la Domnul. Dar oare numai oamenii? Ba şi dracii, când împreună cu amărăciunea lor cumplită şi cu toată trufia cea mare a minţii lor ajung la cel smerit, se fac una cu pământul. În răutatea lor, ei înnebunesc şi se risipesc meşteşugurile lor şi zadarnice se fac vicleşugurile lor. Şi acum, după ce am arătat cât de mare este cinstea smereniei, cea de la Dumnezeu, şi câtă putere este ascunsă într-însa, să arătăm ce este, însă, şi smerenia, şi când se învredniceşte omul s-o primească desăvârşit, aşa cum este ea. Şi să facem deosebire între cel ce se arată smerit şi cel ce cu adevărat s-a învrednicit de smerenie.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 99)