Smerenia înseamnă ca niciodată să nu socotim că e ceva de capul nostru, în toate să ne tăiem voia, să ne supunem tuturor, fără de tulburare să purtăm tot ce ne lovește din afară. Aceasta este smerenia cea adevărată, în care nu își află loc slava deșartă.

Smerit cugetătorul nu trebuie să își arate smerenia prin smerită vorbire, ci de ajuns îi este să spună „iartă-mă” sau „roagă-te pentru mine”. Nu trebuie nici să caute de voia sa a împlini munci umile: acest lucru, ca și cel dintâi (adică smerita vorbire), duce la slavă deșartă, împiedică sporirea și aduce mai multă vătămare decât folos; dar atunci când i se poruncește, nu se cuvine lui a grăi împotrivă, ci a împlini cu smerenie – aceasta duce la sporire.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2000, p. 10)