Termenul a apărut în anii ‘90, când s-a observat că nu doar persoanele dependente au probleme în cadrul familiei, ci şi cei apropiaţi lor. În România zilelor noastre aceste aspecte sunt mai degrabă ignorate, ascunse ori negate uneori sub cerinţele unei jertfe pentru aproapele greşit înţelese.

Într-o familie cu un dependent, de regulă toată atenţia şi energia membrilor familiei se concentrează asupra problemelor acestuia. Nevoile afective şi uneori materiale ale celorlalţi membri sunt neglijate, iar echilibrul emoţional al acestora este afectat.

Astfel, am întâlnit familii în care unul dintre părinţi este dependent de alcool, fapt care afectează în mod grav atât atmosfera şi echilibrul familial, cât şi situaţia materială. Aceste familii se confruntă cu o serie întreagă de probleme precum: lipsa de comunicare, izolarea afectivă, agresivitate, dar şi, de cele mai multe ori, lipsuri materiale acute.

După cum lesne se poate deduce, codependenţa se răsfrânge cel mai puternic asupra copiilor şi adolescenţilor aflaţi în aceste situaţii, care preiau multe dintre responsabilităţile părintelui alcoolic, renunţând chiar şi la şcoală în încercarea de a găsi un loc de muncă şi de a-şi sprijini familia. Simţindu-se ignoraţi, neglijaţi, aceştia pot căuta acceptarea şi aprobarea pe care nu le-au primit în familie, în relaţii de dependenţă faţă de persoane sau grupuri cu preocupări distructive. Stima de sine scăzută îi determină să creadă că nimeni altcineva nu îi acceptă, în numele acestei acceptări ajungând să îşi pună în pericol propria persoană. Aceşti copii şi adolescenţi trebuie sprijiniţi pentru a ajunge să devină conştienţi de propria valoare, de nevoile lor afective reale şi să găsească o modalitate de a le îndeplini în acord cu reperele sociale şi morale. Toate acestea demersuri trebuie să aibă în vedere recâştigarea autonomiei psihologice şi a armoniei în relaţiile cu propria persoană, precum şi cu semenii. 

Persoanele codependente au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi

Toate persoanele codependente prezintă, în viaţa de zi cu zi, mai multe manifestări, rezultat al suferinţei interioare pe care o trăiesc. Aceste persoane au stimă de sine foarte scăzută, sunt nesigure, dependente de relaţiile cu ceilalţi de la care aşteaptă în permanenţă aprobare, încurajare. Pentru a avea încredere în părerile şi în sentimentele lor, oamenii codependenţi au nevoia de a primi confirmarea de la ceilalţi, ajungând astfel să aibă mai multă încredere în ceilalţi decât în propria persoană. De asemenea, în încercarea de a se feri de suferinţă, de sentimentul de abandon trăit în familie, ei au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, de a deţine controlul asupra relaţiilor. Devin, astfel, mult mai preocupaţi de problemele şi nevoile celor din jur cu care intră în relaţie, în detrimentul propriilor nevoi.

Deseori, întâlnim situaţii în care relaţia dintre părinte şi copilul ajuns la vârsta adolescenţei sau chiar la vârsta adultă este extrem de tensionată şi conflictuală, părintele încercând să deţină controlul asupra vieţii copilului, în timp ce acesta din urmă se revoltă permanent. Dincolo de această revoltă, se constată că în situaţii cotidiene, copiilor dezvoltaţi în astfel de relaţii le lipsesc deprinderile pentru o viaţă independentă, aceştia căutând în permanenţă confirmări din partea celorlalţi.

Aceste manifestări ale suferinţei psihice sunt întâlnite nu numai la pacienţii cabinetelor psihiatrilor şi psihologilor, ci şi, la o privire mai atentă, la mulţi dintre oamenii de lângă noi.

„Am făcut tot timpul ce trebuia”

Redăm mai jos mărturia dnei M. H., o persoană a cărei viaţă a fost un carusel al codependenţei. Confesiunea este preluată de pe site-ul Centrului de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Iaşi www.sfintiiarhangheli.ro.

„Am fost un copil cu o lume interioară copleşitoare în care mă simţeam ca gălbenuşul într-un ou. Lumea exterioară era tot timpul şocantă, invazivă, agresivă şi mi-a luat mult să mă obişnuiesc cu regulile ei ciudate. Nu reuşeam să mă adaptez, sau cel puţin aşa mi se părea. Aşa a ajuns să îmi placă să fiu apreciată, era un semn că reuşeam să fiu aşa cum trebuie. Aşa mi-am modificat comportamentul şi m-am educat exact pe linia care făcea plăcere adulţilor, care le câştiga lor aprecierea. Am făcut tot timpul ce trebuia, cum trebuia şi nici nu cred că m-am întrebat dacă eu îmi doresc altceva. Mă identificam complet cu tata, cred că asta a fost cauza principală.  Prin căutarea adevărului dureros al omului şi zicerea lui în faţă vreau să îl rănesc, să îl subjug. De fapt aplic acelaşi comportament pe care mi l-a aplicat mie mama. Tata era eu, mama era duşmanul. Asta e cheia agresivităţii mele.

Am realizat că toată viaţa am trăit o minciună, că am rămas cu mâinile goale făcând tot timpul ce au vrut ei, iar acum nici măcar nu ştiu cine sunt. Sunt în schimb un om aprig, rău, agresiv. Îmi amintesc nişte clipe de la grădiniţă, când nu eram încă otrăvită cu „să fiu prima“ şi eram simplu eu, şi câtă bucurie aveam făcând nişte chestiuţe interesante cu mâinile mele... o bucurie autentică pe care nu am mai trăit-o, nu am mai fost eu. Dumnezeu a avut însă grijă de mine şi mi-a dat să cunosc în suferinţa adolescenţei mai mult adevăr decât în orice. Iar apoi la facultate mi S-a descoperit şi am găsit ceva cu care să mă împotrivesc lor.

Acum sunt măritată, aştept un copil şi astea sunt singurele lucruri pe care le am, care sunt ale mele, binecuvântate de Dumnezeu şi în care inima mea se simte liberă, împlinită şi fericită. Nu ştiu ce a rămas cu viaţa mea, cine sunt eu, dar sunt convinsă că o să îmi găsească El sens. Aş vrea numai să scap de lanţurile din copilărie, de aceste scheme ale răutăţii care mă deformează, mă urâţesc. E un sentiment atât de cumplit când sunt cu oamenii şi încep să mă port aşa cum îmi dictează ele, incapabilă să mă controlez, şi stau şi mă uit la mine de departe cu o tristeţe mare.”

Să nu trecem cu vederea peste istoria vieţii noastre

Poate că noi înşine, adulţi normali, ne confruntăm cu propria lipsă de raportare sănătoasă la membrii familiei noastre. Suntem chemaţi să nu trecem cu vederea peste istoria vieţii noastre, ci să o primim, să o cercetăm, aducând-o în faţa Vindecătorului şi rugându-L pe El să ne vindece. Mitropolitul Antonie al Surojului spunea că: „Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate. Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu”.