Puţini oameni reuşeau să se apropie de părintele Teofil ca să ia binecuvântare: el petrecea zile întregi în pădure la rugăciune şi numai către vecernie se întorcea acasă pentru a prinde începutul Dumnezeieştii slujbe. Însă, chiar dacă reuşea cineva să se apropie, părintele îl umbrea cu binecuvântarea din mers, stăpânit parcă de o anumită grabă. Fericitului nu-i plăcea deloc să fie luat în seamă sau să fie distras de la rugăciune.

De aceea, atunci când băga de seamă că este aşteptat în cale de rugători, o cotea într-o parte, prin desiş; iar dacă asta se întâmpla chiar în mănăstire, atunci se suia într-un stejar înalt care creştea chiar pe arhondaric şi pe ale cărui ramuri erau prinse patru scânduri, ori se ascundea în grădina mănăstirii (unde se află acum bolniţa pentru călugării foarte bătrâni) şi se vâra acolo într-o groapă adâncă. Această grădină era în îngrijirea lui Ioachim Panfilâci, „grădinar savant” şi favorit al mitropolitului Filaret.

Supărat de faptul că fericitul se ascundea în grădină fără să-i ceară voie, iar închinătorii intrau acolo şi călcau iarba, Panfilâci l-a certat nu o dată pe părinte şi în cele din urmă, mâniat de veşnica răutate a acestuia, şi-a ieşit din răbdări şi l-a lovit pe Teofil peste faţă. Fericitul nu s-a tulburat de aceasta; şi răspunzând parcă cu recunoştinţă, i-a făcut arhipăstorului său o metanie până la pământ.

– Judecă, Doamne, pe cei ce mă necăjesc, bate pe cei ce se luptă cu mine, a şoptit el liniştit şi a adăugat cu glas tare: Uite ce e, Ioachime, să nu-ţi faci vise că te iubeşte mitropolitul. Monah oricum n-ai să fii...

În curând, pe Ioachim l-a atins mânia lui Dumnezeu: a fost mutat la Lavra, în peşterile cele de departe, iar de acolo pentru o oarecare abatere, a fost curând alungat cu totul din mănăstire...

(Vladimir Znosko, Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos. Viaţa şi Acatistul, Ediția a II-a revizuită, Editura Egumenița, Galați, pp. 73-74)