Când vedem un copac secular atingând cu ramurile norii, știm că rădăcinile sale înfipte adânc în pământ trebuie să fie îndeajuns de puternice spre a susține întregul arbore. Dacă rădăcinile nu coboară până în măruntaiele pământului – poate tot atât de adânc în pământ, pe cât de înalt e copacul – și dacă nu sunt tot atât de puternice și de răsfirate ca și partea pe care o vedem, ele nu ar putea hrăni copacul. Ele nu l-ar putea susține – un vânt ușor și copacul ar cădea.

Un lucru asemănător îl putem observa în viața duhovnicească a omului. Dacă, asemenea apostolilor, recunoaștem măreția chemării noastre în Hristos – adică a alegerii noastre în el, înainte de crearea lumii pentru „a primi înfierea” (Galateni 4, 5) – aceasta ne face smeriți, nu mândri. Înjosirea, smerirea noastră e esențială dacă vrem să păstrăm o dispoziție autentic creștină. Ea se exprimă într-o conștiință permanentă a nimicniciei noastre, ca o osândire de sine radicală și atotcuprinzătoare. Și cu cât mai adânc ne înjosim în osândirea de sine, cu atât mai sus ne ridică Dumnezeu.

„Până acum Împărăția Cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea... Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 11, 12-15).

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 101)