O dată s-a întâmplat să vorbească „smerit”, prihănindu-se pe sine – şi a reuşit atât de bine, că cei de faţă, în loc să socoată drept minciună cuvintele lui, iar pe el să-l creadă smerit (acesta fiind întotdeauna scopul smeritei cugetări), au crezut că spune adevărul, la care el s-a amărât și a fost cuprins de nemulţumire.

Înaintea oamenilor se cuvine să ne purtăm cu fereală şi cucernicie, dar simplu, răspunzând prin tăcere laudelor şi tot prin tăcere ocărilor – asta doar dacă nu cumva, cerând iertare şi, la nevoie, lămurind pe scurt lucrurile, putem să-l liniştim și să-l împăcăm cu noi pe ocărâtor.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 10)