Nu cunosc multe mari personalități ale acestui veac. Nu am fost prea des în preajma conducătorilor politici ai acestei lumi. De fapt, dacă stau să mă gândesc, cunosc îndeaproape un singur mare conducător, un prinț pe care încerc să îl vizitez de fiecare dată când ajung în Cetatea de Scaun – așa cum, în ciuda evidenței uneori dezamăgitoare, îmi place să mai consider, încă, Bucureștiul.

Și este interesant faptul că Prințul Bucureștilor mă primește oricând, fără a fi nevoie de programări sau audiențe, îmi ascultă problemele și îmi deplânge necazurile, îmi permite să îi dezvălui cele mai complicate gânduri și cele mai ridicole năzuințe, îmi este alături și mă înțelege așa cum mulți apropiați nu știu să o facă. Iar la despărțire îmi oferă, întotdeauna, darnic precum un principe, grijuliu precum un părinte și un bun prieten, daruri de preț, fragmente importante ale unei adevărate comori. Le păstrez la loc de cinste, căci devin tot mai  valoroase, mai ales în aceste vremuri complicate. Sunt, pur și simplu, speranțe. Speranțe care îmi păstrează devenirea, cumva, pe linia de plutire, care mă ridică din tristețea covârșitoare a contemporaneității înnegurate.

La plecare, observ de fiecare dată că nu am fost singur în reședința marelui meu prieten. Au venit și alte persoane în vizită, așteptând – uneori cu nerăbdare – să îi vorbească smeritului prinț, fiind primite cu aceeași înțelegere și dragoste, apoi plecând, la momentul cuvenit, cu un dar de o uriașă valoare: nădejdea fără de care am îngenunchea toți, încercănați și învinși, în fața distrugerii devenite modus vivendi.

Știu, uneori chiar de la protagoniștii unor astfel de situații, că au venit în fața prințului și oameni cu probleme mărunte ori prea puțin serioase. Au fost copii și tineri cerând ajutor pentru examene; au fost îndrăgostiți, dorind vindecarea inimilor rănite; împătimiți ai băuturii, drogurilor sau jocurilor de noroc, vrând eliberarea de acea dependență; persoane certate, până la vrăjmășie, tribunale, confruntări fizice cu rude sau cunoștințe, solicitând dreptate... Toți au părăsit reședința cu nădejde în suflet, cei mai mulți dobândind și înțelepciune, și răbdare. Iar el – deși cred că este, câteodată, amuzat de micile nimicuri sub care ne îngropăm existența – rămâne acolo, parcă așteptând următoarea vizită.

Desigur, sunt și unii care aleg să vorbească într-un mod neplăcut despre el. Oameni care nu îl cunosc, vorbind din auzite, sau oameni care, primindu-i darul nădejdii, nu au știut să îl prețuiască și l-au aruncat – iar acum preferă să recite tot soiul de vorbe calpe, deși aproape convingătoare, ale cinicului pragmatism decupat din cărți cu secera și ciocanul. Chiar și zilele dedicate lui (marea sărbătoare a Bucureștiului) sunt adumbrite, uneori, de persoane care, aparent, pricep cu greu diferența dintre genunchii plecați în rugăciune și pașii relaxați printre vorbe goale, fie și (ori mai cu seamă) sub această zodie a calpelor idealuri.

Dar îmi îngădui să cred că el, conducător spiritual al Capitalei, iubit, respectat și chemat în rugăciune de întreaga Românie, nu se supără. Iar astăzi, în vremuri de cumplită neliniște și tristețe, el ne va purta, ca întotdeauna, către Dumnezeu rugăciunea stăruitoare de vindecare trupească și spirituală a acestui popor, știind prea bine, ca un bun părinte și vechi prieten, că prin credință și nădejde vom trece peste toate greutățile și necazurile, găsind puterea de a îmbrățișa iubirea divină, cea mântuitoare. Deoarece nu vorbim despre un om încruntat al vremurilor noastre, ci despre Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor și binefăcătorul țării noastre, smeritul prinț al marilor speranțe dăruite întregului nostru neam românesc!