„Desfată-te!” şopteşte el încet şi linguşitor, „de ce să-ţi fie oprită desfătarea? Desfată-te! Ce păcat este în a sta?”, şi mă îmbie, răufăcătorul, la încălcarea poruncilor Atotsfântului Domn. Nu ar trebui să iau de fel aminte la vorbele lui; eu ştiu că e un fur şi un ucigaş. Dar nu ştiu ce neputinţă neînţeleasă, neputinţă a voinţei mă biruie! Îmi plec urechea spre cuvintele păcatului, îmi tind privirile spre rodul cel oprit.

Dacă rodul oprit nu stă înaintea ochilor mei, el apare zugrăvit pe neaşteptate în închipuirea mea, în culori vii, zugrăvit ca de o mână de vrăjitor. Simţirile inimii sunt atrase de către priveliştea cea ispititoare, ce se aseamănă unei desfrânate. Înfăţişarea ei este fermecătoare; suflă din ea ispita; este împodobită cu veşminte preţioase, strălucitoare; cu grijă este ascunsă lucrarea ei aducătoare de moarte.

Păcatul caută jertfă din partea inimii, atunci când nu poate aduce ca jertfă trupul, din pricină că lipseşte obiectul patimii. Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, lucrează prin simţirea păcătoasă a inimii şi a trupului; lucrează prin simţurile trupeşti, lucrează prin închipuire. La ce învăţătură mă duce această cercetare de sine? La aceea că în mine, în toată fiinţa mea, trăieşte stricăciunea păcatului, care încuviinţează şi ajută păcatul care mă luptă dinafară. Sunt asemenea unui ocnaş încătuşat cu lanţuri grele: oricine are îngăduinţa să o facă, îl înhaţă pe ocnaş şi îl târăşte unde vrea, fiindcă ocnaşul, încătuşat fiind de lanţuri, nu are putinţa de a se apăra.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Mănăstirea Piatra-Scrisă, pp. 113-114)