Spovedania este pentru om un mijloc de a ajunge la Dumnezeu. Este o ofrandă a dragostei lui Dumnezeu pentru om, și nimeni și nimic nu-l poate priva de această dragoste. Melancolicul se învârte în jurul eului său și nu se ocupă decât de el însuși. Dar păcătosul, care se pocăiește și se spovedește, iese din sine. Credința noastră are acest privilegiu imens: existența duhovnicului, a părintelui duhovnicesc.

Dacă tu ți-ai spovedit păcatele duhovnicului tău și ai primit dezlegarea, nu te mai întoarce înapoi! Să facem din când în când o spovedanie generală, căci diversele incidente și răni sufletești provoacă în noi boli trupești. Și să ne spovedim nu numai păcatele, ci și gândurile, gândurile de teamă, de tristețe, de bucurie sau de supărare, prilejuite de diverse evenimente, cum ar fi cutremurele de pământ, moartea celor dragi, căsătoriile, îndoielile și așa mai departe. Bătrânul Iacob sfătuia: „Credinciosul nu trebuie să-și descopere altora nici spovedania, nici viața, nici practicile sale duhovnicești. Căci toate acestea se fac în secret și la sfatul părintelui duhovnicesc”.

(IPS Andrei Andreicuț, Cuvintele Bătrânilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 23)