Spovedania are trebuinţă de o pregătire prealabilă. Ca o urmare logică, cel ce vine la duhovnic nepregătit nu reuşeşte să-şi amintească nici neajunsurile, nici nu îşi va înţelege cum se cuvine propriile excese. Altfel spus, el trece cu vederea atât îndatoririle pe care le-a neglijat, ignorând totodată şi mulţimea păcatelor. Este cu neputinţă pentru cel ce nu s-a cercetat pe sine – cu multe zile înainte de spovedanie – cu cea mai mare atenţie, exactitate şi nepărtinire, să se aleagă cu vreun folos dintr-o spovedanie spontană şi nepregătită. Slăbiciunea memoriei îl împiedică să-şi amintească totul; puţinul timp acordat cercetării de sine şi lipsa simţirii conştiente a gradului de responsabilitate face spovedania neroditoare. Astfel, îngăduim ca mulţimea patimilor să afecteze sănătatea sufletului pe care îl lăsăm netratat, lăsând în urmă seminţe pentru noi păcate.

De aceea, este trebuinţă ca cel ce voieşte să meargă la spovedanie să se cerceteze cu multe zile înainte, pentru a cântări fiecare faptă, pentru a-şi conştientiza neputinţele şi excesele, şi astfel să se apropie de spovedanie şi să mărturisească numai acele lucruri pe care le-am pomenit mai înainte.

(Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţă şi spovedanie, Editura Egumeniţa, 2004, pp. 85-86)