„Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug,

ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele” (Psalmul 140)

„Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig”.

Părinte duhovnic, eu, fariseul cel bun, drept şi perfect, vreau să mă spovedesc, c-aşa e bine înainte de sărbători.

Mă cunoaşteţi bine, ştiţi, eu sunt bun, nu am făcut rău la nimeni.

Dacă am greşit cu ceva, am făcut şi eu ce face toată lumea.

Dacă m-aş fi născut într-o altă epocă, sigur era mai bine. Eu nu sunt pentru lumea asta. Dar, sincer, nici nu ştiu pentru care epocă.

Eu sunt chinestezic. Îmi dau seama repede de oameni şi de aceea nu sunt sociabil. Eu aş vrea să fiu prieten cu toţi. Aş vrea să îi ajut pe toţi, dar nu pot, din cauza lor.

Eu aş vrea să îi iubesc, dar ştiu sigur că ei nu apreciază iubirea mea.

Nu vreau să fiu critic, dar oamenii sunt răi şi nerecunoscători. Sunt toţi pe interes, eu însă nu.

Cum pot eu să trăiesc printre ei, eu, cel care sunt bun?!

Dacă ar fi corespunzători exigenţelor mele, i-aş considera pe toţi aproapele meu, ba mai mult decât atât. Le-aş da şi haina de pe mine dacă ar purta-o şi ar aprecia că e de la mine.

Poate voi încerca vreodată, numai aproapele să mă-nţeleagă şi să aprecieze.

Vreau să fie şi el bun ca mine.

Aş vrea să am condiţii decente de viaţă, ca să îmi fac timp şi pentru Dumnezeu.

Dacă nu ar fi ispite, ştiţi, eu aş fi foarte cumpătat.

Dacă nu ar fi lumea aşa, eu nu aş fi ca toată lumea, nici nu vreau să fiu ca lumea.

Dacă aş avea o situaţie materială bună, ştiţi, aş ajuta toţi prietenii.

Mi-aş dori să se schimbe puţin condiţiile evanghelice. Lumea se schimbă, se mai schimbă concepţiile, se mai actualizează şi poruncile şi pildele. Aş vrea ca Dumnezeu să-mi dea confortul împărăţiei lumeşti şi apoi, liniştit, aş explora şi „cititul în stele” şi tainele biblice, m-ar preocupa lumea îngerească, vieţile sfinţilor, etc.

M-aş ruga şi noaptea pe plajele însorite, m-aş ruga şi în timp ce schiez. Cred că ar fi o mare plăcere să meditez la cele de Sus undeva, pe un ţărm însorit sau chiar la Polul Nord. Ce frumos ar fi să contemplez aurora boreală şi tainele lumii.

I-aş ierta pe toţi, pentru că într-o stare de bine nu mi-ar mai păsa de răutatea celorlalţi. Nimeni nu ar putea să-mi facă vreun rău.

Ba chiar i-aş plezni cu bunătatea mea.

Mă pasionează spiritualitatea şi vreau să am toate condiţiile ca s-o înţeleg.

Aş vrea să fiu pragmatic în rugăciune, ceva de genul:

Doamne, Tu dă-mi ca să ştiu ce să mai cer!

Tu deschide-mi, ca să ştiu şi eu la Cine bat şi dacă e lucru serios sau amăgire.

Eu fac o schimbare, dar Doamne, nu mă lăsa să aştept mult că altfel încerc să mă descurc şi singur.

Doamne, pentru bunăvoinţa Ta, voi merge de Sfintele Paşti pe la mănăstiri. Sigur, în Săptămâna Mare voi ajuta un copil sau un bătrân. Voi pune acolo „de toate”, ca să fie, să ştie lumea că am suflet mare.

Doamne, voi fi vegan în toată perioada postului.

Doamne, dacă le-aş avea pe-ale mele m-ar preocupa şi ale Tale!

Ştiţi, Părinte duhovnic, eu nu prea am păcate!

Sincer, mi-e lene! Fiindu-mi lene, nici nu am cum să fac păcate.

Chiar aş vrea să ies din starea asta dar sunt plictisit, apoi îmi e somn. Când nu mi-e somn, mi-e frig. Când nu mi-e frig, îmi e cald. Cred că de la vremuri şi vreme  am starea asta.

Eu şi iar Eu, de n ori câte Eu, egal tot Eu!

(…) şi norii aleargă şi vremea se schimbă în răstimpuri prielnice şi din Soarele cel înţelegător, pornesc mângâieri de raze în chip de îngeri şi sfinţi.

La Lumina cea neînserată se vede tot, până la rădăcina gândului.

Draga mea şi dragul meu, visele nerealizate aşa cum ni le dorim şi patimile neîmplinite atunci când dorim creează condiţiile prielnice pentru imaginaţie, scenariu, regie şi film, la nivel mental.

Filmul rulează şi noi ne aşezăm comod la vizionare. Viaţa de film pare mai savuroasă decât cea reală.

Apar mai întâi relaxarea, apoi comoditatea. Toate simţurile sunt concentrate pe filmul de la nivel mental.

Filmele pot avea scenarii determinate de frustrări, neîmpliniri sau chiar idealuri frumoase.

De la primele clipe de relaxare în lumea filmului şi de la beţia imaginaţiei vine lenea.

Lenea îşi întinde tentaculele, anesteziind toată fiinţa.

De la lene apare plictiseala. În stare de plictiseală, omul este în nefiinţă şi astfel apare invazia gândurilor care mănâncă efectiv din simţurile vitale.

De la invazia gândurilor apare neputinţa de face sau a nu face ceva, nu mai deosebim binele de rău.

De la neputinţă apare laşitatea apoi, în forme cosmetizate, viclenia.

Vina neputinţei este aruncată cu viclenie pe timp, pe loc sau pe omul cu care împarţi pâinea cea de toate zilele.

De la neputinţă apare nervozitatea. Nervozitatea este determinată de slăbiciune şi neputinţă. Caracterul slab şi neputincios se tiranizează pentru a apăra orgoliul.

Neputinţa de a acţiona real începe, la nivel mental, să fie hrănită şi vitalizată cu pofte bestiale.

Mintea hrănită astfel devine activă şi critică.

Critica ascunde agresiv incapacitatea de face faţă unei situaţii.

Din incapacitatea de a face faţă vieţii şi de la neştiinţa vieţii apare supărarea pe oricine şi pe orice.

Ego-ul ce nu se doreşte a fi îngenunchiat justifică supărarea cu violenţă. Se aduc pe câmpul de luptă amintirile din trecut sau greşelile istoriei.

Din laşitate şi neputinţă apare teama de a face, de a nu face sau de a nu mai face ceva.

De la lene şi teamă apare invidia.

De la lene, teamă şi invidie dispare bucuria. Invidia chinuie organismul, chiar cu forme de suferinţă fizică.

De la invidie apare ura.

De la ură şi lene apare sila. De la starea de silă apare obsesia.

Părinte duhovnic, ştiţi, fiindu-mi doar lene, nu credeam că pot păcătui cu ceva sau supăra pe cineva!

(…) dar, uite că de la lene şi formele mutante ale ei, omul este mâncat de viu de gânduri şi organismul viu se descompune.

p.s. a se înţelege tâlcul acestui eseu aşa, ca o spovedanie de scuzare.