Oamenii care se „agaţă” de ceilalţi nu evoluează normal

Voi descrie, pe scurt, caracteristicile persoanelor, potrivit celor trei mişcări.

Mișcarea către oameni este atașarea sau dependenţa nefirească şi caracterizează persoanele docile. Aceşti oameni au nevoia să fie plăcuţi, căutaţi, doriţi, iubiţi, acceptaţi, bineveniţi, aprobaţi, importanţi pentru ceilalţi, în special pentru o anumită persoană; ei au nevoie să fie ajutaţi, protejaţi, îngrijiţi, călăuziţi. Sunt sensibili faţă de trebuinţele altora şi încearcă în mod automat să trăiască pe măsura aşteptărilor celorlalţi sau a ceea ce cred ei că ar fi aşteptările lor, pierzând din vedere adesea propriile lor sentimente. Devin gata de autosacrificiu, par nepretenţioşi, sunt hiperpoliticoşi şi hiperaprobatori. Această atitudine prin care „se agață” de ceilalți nu le permite să evolueze normal. De fapt, în străfundul inimii lor nu prea au grijă de ceilalţi şi tind să-i eticheteze drept ipocriţi şi hrăpăreţi. Ei încearcă să se convingă pe sine că iubesc pe oricine, că toţi sunt simpatici, un sofism care-i duce uneori la dezamăgiri sfâşietoare.

Persoanele docile au sentimentul că sunt slabe şi neajutorate şi mai au tendinţa de a se subordona. Se evaluează pe sine după ceea ce gândesc ceilalţi despre ei. Stima faţă de sine creşte sau scade în raport cu aprobarea sau dezaprobarea, în raport cu afecţiunea sau lipsa de afecţiune din partea celorlalţi. Deşi valorile acestora coincid în mare măsură cu virtuţile creştine, docilii pot avea tendinţe agresive puternic reprimate.

Agresivii nu suportă o pierdere

Mişcarea împotriva oamenilore specifică persoanelor agresive, care iau de la sine înţeles faptul că orice om este ostil şi, în acelaşi timp, refuză să admită contrariul. Pentru ele viaţa e o luptă a tuturor împotriva tuturor: numai cel adaptat supravieţuieşte, iar cel puternic îl anihilează pe cel slab.Această atitudine a lor este uneori vădită, alteori e acoperită de o suavă politeţe, de colegialitate, de corectitudine. Legea supremă care-i caracterizează pe agresivi este urmărirea interesului personal. Dorinţa lor este să-i controleze pe ceilalţi şi simt concomintent nevoia de a excela, de a fi de succes, de a avea faimă. Orice situaţie sau relaţie este privită din acest punct de vedere: „ce pot eu scoate din asta?”, fie că e vorba de prestigiu, bani, relaţii sau idei. Ei sunt convinşi că toată lumea acţionează astfel şi ceea ce contează e să fii mai eficient decât ceilalţi. Spre deosebire de persoanele docile, care se tem să câştige, ei nu ştiu să suporte o pierdere şi doresc incontestabil victoria. Sunt gata oricând să-i acuze pe ceilalţi, exact aşa cum docilii sunt gata să-şi asume vina.

Solitarii se înstrăinează de ei înşişi şi de Dumnezeu

Mișcarea de îndepărtare faţă de oamenisaufuga de oameni se caracterizează prin izolare nevrotică. Aici e necesar să punctăm un aspect: oricine se ia în serios pe sine şi propria-i  viaţa  doreşte  din când în când să fie singur. Dorinţa de solitudine plină de sens (caracteristică părinţilor din pustie ai Bisericii) nu este nicidecum nevrotică.

Însă, dacă prezenţa oamenilor generază o tensiune intolerabilă, iar solitudinea este un mijloc de evitare a acestei tensiuni, atunci este o problemă. Înstrăinarea de oameni, înstrăinarea faţă de sine (o paralizare faţă de experienţa emoţională, nu mai ştii ce iubeşti, ce crezi, ce speri etc.), dar şi o înstrăinare faţă de Dumnezeu sunt caracteristicile acestor persoane.

Ele au adesea o atitudine de “martor” faţă de ele însele şi hotărăsc, conştient şi inconştient, să nu se implice emoţional în relaţia cu ceilalţi, în competiţie, în dragoste, în cooperare. Tânjesc foarte mult după autonomie şi sunt în stare de orice pentru a o păstra.  Preferă să fie inventive decât să ceară ajutorul celorlalţi. Nu doresc ca cineva sau ceva să le devină indispensabil deoarece acest lucru le-ar periclita izolarea. Aceste persoane preferă să muncească, să mănânce şi să doarmă singure. Le displace să împărtăşească vreo trăire şi au tendinţa de a se simţi superiori. Unul din motto-urile lor e „Fii îndeajuns ţie însuţi”. Când cineva este monadă în creația lui Dumnezeu, în această omenire, acela este individ și se află în afara stării de mântuire pe care a creat-o Dumnezeu, în afara vieții adevărate întru Hristos. Păcatul care trăieşte în noi sau vrăjmaşul care lucrează prin el este foarte şiret şi se pricepe să se ascundă sub cele mai respectabile aparenţe.

Soluţia este iubirea adevărată, iubirea care nu înlănțuie

Și atunci când se supune, și atunci când ia o atitudine ostilă față de ceilalți, și atunci când se închide în sine, de fapt, omul vrea să se salveze pe sine, doar că nu alege calea potrivită.

Dacă ne gândim puţin la viaţa noastră trecută şi prezentă, fiecare ne-am regăsit, poate, pe undeva în aceste descrieri. Ele însă apar atunci când omul nu nutrește iubirea adevărată, iubirea care nu înlănțuie, care nu pizmuiește, care nu este șovăielnică și „nu caută ale sale”.

Pentru ca cineva să ia o atitudine corectă față de ceilalți oameni, trebuie să ia o atitudine corectă și față de Dumnezeu. Soluţia este iubirea adevărată, care nu se identifică  niciodată cu celălalt și nici nu se îndepărtează de acesta, ci scoate personalitatea din sine și o pune în comuniune adevărată cu alte personalități. Doar prin iubirea adevărată luăm o atitudine corectă față de ceilalți. Dacă omul se smereşte în fața lui Dumnenezeu, conştientizându-şi devierile şi se străduiește să se lase cu încredere în mâinile Lui, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în sufletul său aspru, să-l transforme și să-l facă creștin adevărat, om adevărat. Atunci îi va vedea și pe semenii săi ca pe niște oameni adevărați și va avea un contact și o comuniune reale cu ei.

„Dragostea niciodată nu calculează şi dragostea totdeauna calculează”

Aşa cum spunea un părinte iubit al Bisericii, „trebuie să iubeşti cu Dumnezeu din tine pe Dumnezeu din celălalt”. Fiecare om e cu mult mai mult decât se vede, iar iubirea adevărată poate activa în aproapele ceva despre care el nici nu bănuia că are. În relaţie, omul evoluează continuu şi are nevoie de un celălalt care să îi dea măsură şi cu ajutorul căruia să se menţină într-un echilibru. Părintele Teofil Părăian spunea că dragostea niciodată nu calculează şi dragostea totdeauna calculează. Cum se poate aşa ceva? Ea niciodată nu calculează ce dăruieşte, ca să nu-i atragă atenţia celuilalt asupra acestui lucru şi totodată, calculează mereu cât primeşte, ca să poată da mai mult. Aceasta este iubirea adevărată. 

„Tot ceea ce ați făcut oamenilor, Mie mi-ați făcut”

Dacă Îl vom avea în minte mereu pe Dumnezeu, vom găsi în jur destui oameni care să merite să le dăm tot, fără să ne mai fie teamă că am putea pierde ceva, fără să ne luăm măsuri de precauţie, fiindcă prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu. Doar în măsura în care ştim să dăruim, o să şi primim.   

Voi încheia cu îndemnul unui stareț rus, părintele Alipie de la Mănăstirea Pecerska din Pskov: „Dragostea este cea mai înaltă rugăciune. Dacă rugăciunea este împărăteasa virtuților, iubirea creștină este Dumnezeu, căci Dumnezeu este Iubire. Priviți lumea numai prin prisma iubirii și toate problemele voastre vor dispărea, căci veți vedea înlăuntrul vostru Împărăția lui Dumnezeu, în om - o icoană, iar în frumusețea pământească – o umbră a Raiului. Mă veți contrazice, poate, zicând că pe vrăjmași este cu neputință să-i iubești. aduceți-vă aminte ceea ce ne-a spus Iisus Hristos: „Tot ceea ce ați făcut oamenilor, Mie mi-ați făcut”. Notați cuvintele acestea cu litere de aur pe tablele inimilor voastre, notați-le și atârnați-le lângă icoană și citiți-le în fiecare zi.”