Și în această duminică, a 19-a de la Rusalii, după aproape 2000 de ani de la întemeierea Bisericii pe pământ în urma Pogorârii Sfântului Duh, se aud cuvintele de aur ale Predicii de pe Munte a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cuvântare ce conține îndemnuri și învățături deosebite care vor răsuna și vor avea ecou până la sfârșitul veacurilor pentru fiecare dintre noi (cf. Matei 5, 1-7, Luca 6, 17-49).

Putem afirma faptul că această predică de pe munte reprezintă pe drept cuvânt „Constituția Bisericii” sau „Cartea Împărăției lui Dumnezeu”, pentru că Hristos nu S-a întrupat pentru Sine, ci pentru fiecare dintre noi ca să ne răscumpere din osândirea păcatului strămoșesc, murind „când noi eram încă păcătoși” (cf. Romani 5, 8).

Chiar dacă prin definiția Vechiului Testament păcătoșii erau vrăjmași ai lui Dumnezeu, cu siguranță Dumnezeu ne iubește înainte de a ne ierta, iar iertarea este expresia și demonstrația iubirii, care este și tema principală a Evangheliei de astăzi. Pentru că și modul cum Dumnezeu „a reacționat” la păcatul săvârșit de Adam și Eva, arată faptul că nu a fost o cădere radicală a protopărinților noștri. Nu putem cuprinde lungimea, lărgimea, înălțimea și adâncimea unei asemenea iubiri.

Cu siguranță nu avem vreun folos duhovnicesc prea mare dacă iubim doar pe cei care ne iubesc pe noi. Îndemnul Evangheliei este să iubim pe vrăjmașii noștri. Dumnezeu Însuși ne-a iertat pentru că ne-a iubit, și nu ne-a iubit pentru că ne-a iertat. Din perspectivă biblică, iubirea nu poate fi decât poziționată ca anterioară a iertării. Iubirea aduce întotdeauna iertare, însă iertarea nu „produce” neapărat iubire la nivel emoțional. Adevărata iubire implică logică și responsabilitate, permițând o evadare din cercul vicios al dușmăniei. Astfel, iertarea nu este întotdeauna o expresie a iubirii.

Nu întâmplător pericopa evanghelică se încheie cu propoziția: „fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este” (cf. Luca 6, 36), cuvinte care sintetizează pe scurt importanța rugăciunii în viața noastră, care are două aripi: iertarea și milostenia, adică să iertăm celor ce ne greșesc și să dăm celor care ne cer. Sfântul Grigorie de Nazianz ne îndemână întotdeauna să facem milostenie, ziua și noaptea: „nici măcar noaptea să nu suspende datoriile tale de milostenie!”.

A face milostenie înseamnă a ajuta și Biserica! Însemnă a oferi ajutor atunci când este nevoie pentru împodobirea Casei lui Dumnezeu, înseamnă a ajuta la construcția acestora, înseamnă pur și simplu a fi în comuniune cu comunitatea din care face parte fiecare credincios. Pentru că atunci când există comuniune și solidaritate, nu mai există vrăjmășie și dușmanie, ci liniște și pace în Duhul Sfânt!

Statutul fiecărui creștin în parte este unul deosebit pentru că ne învață nu numai ca să nu le facem rău vrăjmașilor, ci chiar să îi iubim! Hristos Însuși a desființat legea talionului și a adus legea iubirii, adică eliminarea reacției ostile împotriva aproapelui. Este un principiu unic care ne aduce binecuvântare și liniște sufletească în raport cu Dumnezeu și cu semenii!