Scriitorul închipuie lumi noi, dă viață unor personaje care îi pot supraviețui peste veac. Fapta bună și litera vie dăinuie. Trupul are adesea drumul său, pe care nici măcar un autor precum Laurence Sterne nu și l-ar fi închipuit, pe când așternea șăgalnic, cuvânt după cuvânt. Smulsă țărânii, curând după îngropăciune, ființa sa de carne, fu dusă de tâlhari direct pe masa anatomiștilor de la Cambridge. Trupul vinețiu al hilarului și radicalului experimentalist a fost izbăvit de sfâșierile scalpelurilor. Celebritatea din timpul vieții l-a readus în locul său de veci.

Mă preocupă de-o vreme relația dintre literatură și viață, biografiile autorilor, chiar și fictive. Spun mult mai multe decât tomuri întregi de documente. Aș deschide fiece lucrare destinată familiei la început de drum, cu întâiul paragraf al anti-romanului „Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman”, scris în secolul al XVIII-lea.

Aș fi dorit ca tatăl meu ori mama, ba amândoi mai degrabă, căci unul avea, prin firea lucrurilor, tot atâta cădere cât și celălalt în treaba asta, să fi băgat bine de seamă de cele ce împlineau în vremea zămislirii mele; și să fi cumpănit cum se cuvine toate câte atârnă de ce făptuiau ei atunci; că nu era în joc numai facerea unei ființe cugetătoare, ci și, pasămite, norocita alcătuire și potrivita căldură a trupului, geniul [în sensul de caracter distinctiv] ei poate, și chiar răstavul minții sale; ba încă, în pofida potrivniciei lor credinți, însăși soarta întregii sale case, toate atârnau de umorile și caprițiile ce-i stăpâneau pre ei în acea clipă; cum zic, de-ar fi cumpănit și cântărit îndestul toate acestea și ar fi săvârșit cele de cuviință, sunt pe deplin încredințat c-aș fi apărut în cu totul alt chip decât cum cetitorul e prepus a mă vedea. (Laurence Sterne, Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman. Traducere de Mihai Miroiu și Mihai Spăriosu, Polirom, Iași, 2004, p. 29)

Oricând, și mai ales în „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor”, e bine să reflectăm și să vorbim despre unul dintre evenimentele esențiale ale vieții creștine: nașterea. Știința, medicina au sprijinit mereu activitatea Bisericii de pastorație și educație creștină a viitorilor părinți. Nu e deloc întâmplător că Organizația Mondială a Sănătății a desemnat 2020 ca „Anul internațional al asistentei medicale și moașei”. Literatura se interconectează cu progresele biomedicale. Așa cum Sterne înțelegea importanța conștientizării imensei responsabilități a femeii și bărbatului care purced la drumul zămislirii unei ființe unice, e bine ca și cei de astăzi, viitori părinți, moașe, obstetricieni și preoți să acorde maxim interes și implicare în fiecare moment din lunga călătorie a familiei creștine, în procesul parentalității, a modului prin care devenim părinți. Să cumpănim cum se cuvine toate câte atârnă de ceea ce făptuim.

Încotro am privi astăzi, lesne observăm reprezentările stigmatizante ale gravidității și din mai toate narațiunile despre maternitate transpare durerea mamelor care doresc să redevină protagonistele propriei lor nașteri. Creștinul trebuie să înțeleagă miracolul transformării unui bulgăre de celule în prunc și să devină o voce fermă în societate, ca purtător a unei cunoașteri diferite.

„Ridică-te!”, „Scoală-te!”, au fost îndemnurile Mântuitorului. Verticalizează-te și privește lumea de la înălțimea ființei tale, în care Mâna sa ți-a plămădit emisferele cerebrale și ți-a pus gândirea. Până la 10 luni, creierul unui copil poate recunoaște toate contrastele fonetice utilizate de orice limbă a pământului! Creatorul ne îngăduie să vorbim fiecare cu fiecare, dar ne dă și un timp în care să așezăm înlăuntru limba orișicărui semen. Stăvilarele ni le pun întâi părinții, iar noi le înălțăm ulterior. „Creșteți și vă înmulțiți” – îndemnul biblic fundamental ne îndeamnă și la săltarea și sporirea interioară. Deopotrivă carne și cuget.

A vorbi cu Dumnezeu te face teolog. A vorbi despre Creație te face teolog. A vorbi despre cea dintâi taină te face teolog. Copiilor le este dat să audă frecvent din gura părinților expresia „Pune-ți mintea la contribuție!”. Să ne punem mințile și inimile la contribuție. Să dăm fiecare, după putință, din ce avem, pentru un scop comun. Să ne străduim să trecem granițele pe care singuri ni le-am trasat și să pășim în teritorii socotite a fi deținute de specialiști. Unei familii creștine îi va fi mai bine să parcurgă un volum de psihologie ante și intra-natală, unui obstetrician îi va folosi lectura unei cărți de morală, preotul va avea o altă înțelegere după consultarea unui manual de embriologie, iar pe specialistul în ecografie fetală un studiu de bioetică l-ar determina la o adâncă reflecție.

Mulți, din păcate, trăiesc și înțeleg maternitatea ca pe o datorie, ca pe un rol social. Maternitatea este bucurie, experiență senzorial-spirituală, transformare și construcție identitară a femeii. Vine o vreme în care educația a tot ce ține de ce i se întâmplă trupului trebuie să fie în mâinile noastre. Să adunăm măcar un grăunte de cunoaștere, decât să preferăm împietrirea, ignoranța și refuzul. Trupurile pot face față, pentru un timp, unei agresiuni continue, tot așa cum pruncii sunt concepuți să reziste stângăciei părintești. Cineva ne păsuiește, dar până când? Sarcina poate aduce firescul în om și în familie, poate schimba viețile, dar poate, deopotrivă, declanșa fascinație, curiozitate și neliniște. Sau aspecte imprevizibile.

Pentru mamă nu sunt alte experiențe mai intense precum maternitatea și nașterea. Și folosesc intens cu sensul său pozitiv. Pentru că astăzi, în România, sistemul medical îi prezintă femeii și familiei un tablou înspăimântător al sarcinii și nașterii, deloc optimist. Femeia însărcinată face primul pas înspre Sistem, posesor al cunoașterii autoritare, și nu-și chestionează deloc simțurile. Nu mai știe să simtă viața din ea, ci să o documenteze cu fișe medicale și cu imagini ecografice. Nici trăire, dar nici reflecție. Reprezentările scrise și vizuale ale sarcinii devin realitatea ei. De-ar cumpăni și cântări îndestul toate acestea, vorba lui Sterne, ar înțelege că fătul (copilul) devine subiect ultrasonografic, viața îi este confirmată non-invaziv de un examinator, într-o cameră întunecată. Biografia nenăscutului se deschide cu o serie de imagini în tonuri de gri, fotografii care îi declară și certifică existența. Ecografia este departe de a fi o tehnologie neutră și pasivă, cel puțin pentru embrion sau făt, dar este mereu prezentată ca o pregustare a întâlnirii cu pruncul. În funcție de țară, politicile sanitare, grupurile pro-choise, se văd lucruri diferite în imaginile fetale.

Graviditatea este o temă sensibilă și dificil de abordat. Care este rolul familiei creștine astăzi, când maternitatea este desacralizată, stereotipizată și nașterea tehnocratizată? Cum se raportează ea la ideile eugenice generate de dizabilitățile eventuale pe care tehnologiile prenatale le depistează? Deși o treime dintre mame suferă o naștere traumatică, cauzată lipsei de empatie a personalului medical sau unor abuzuri verbale ori fizice la care au fost supuse, cu un impact de lungă durată asupra vieții lor, se constată o lipsă continuă de recunoaștere oficială, precum și o jenă a mamelor de a vorbi despre experiențele neplăcute prin care au trecut, de teamă că vor fi judecate și criticate.

Femeia și familia pot să se adreseze moașei sau obstetricianului pentru expertiză. Dar să nu se oprească acolo. Trebuie să preia controlul sănătății și integrității lor fizice și emoționale și să nu mai depindă de experți care să-i ghideze și să le manipuleze deciziile. Medicina a evoluat pentru că doctori și ne-doctori au pus la îndoială cunoașterea științifică, status quo-ul, au verificat și explorat. Personalul medical care interoghează autoritatea mamei sau o descurajează în demersul său de a se informa nu este de frecventat. Serviciile medicale ante și post-natale este esențial să fie centrate pe familie, personalul maternităților ar trebui să înțeleagă dimensiunea spirituală a nașterii și să dezvoltate instrumente care să o sprijine și să promoveze practici de naștere naturală sigură.