Născută ca potenţă pură, mintea noastră trebuie să actualizeze fiinţa noastră ca ipostasă. Trebuie să creştem, şi această creştere e legată de durere şi suferinţă. Oricât de ciudat ar putea părea, suferinţa e un imperativ pentru păstrarea vieţii create din nimic. Dacă animalele n-ar simţi foamea, n-ar face nici un efort de a-şi găsi hrana, ci pur şi simplu s-ar aşeza şi ar muri. În chip asemănător, lipsa acută de confort l-a silit pe omul primitiv să-şi caute hrană şi adăpost.

Atunci, pe măsură ce înaintează spre cunoaşterea raţională, suferinţa dezvăluie minţii sale contemplative atât imperfecţiunea sa proprie, cât şi cea a lumii din jurul său. Aceasta îl sileşte să recunoască necesitatea unei noi forme de efort creator, pentru a desăvârşi viaţa în toate manifestările ei. Mai târziu, va ajunge la o anumită percepţie a Fiinţei Supreme, percepţie care va inspira sufletului său căutarea unei mai bune cunoaşteri a Acesteia. Şi aşa mai departe, până când îşi dă seama că această Fiinţă Primordială, pe Care a învăţat să o venereze, nu refuză întâlnirea cu el; şi în lumina acestui contact, moartea e văzută ca o absurditate, însăşi posibilitatea ei trebuind să fie combătută neobosit. Şi istoria arată că mulţi dintre cei care au purtat acest război cu energie neslăbită au privit în duh încă de aici de pe pământ împărăţia veşnică a Dumnezeului Celui Viu, şi au trecut de la moarte la viaţa fară de sfârşit în Lumina Fiinţei Dumnezeieşti.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 40-41)